Despre cărți: De ce citesc debutanți?

Notă: ca să fie clar, mă refer la debutanții români, nu la cei străini. Motivul e destul de simplu: eu citesc în general doar în limba română, deci citesc debutanți străini abia după ce au fost traduși. Diferența dintre ei și debutanții noștri este etapa suplimentară de validare: din marea masă de manuscrise primite de o editură străină, doar o parte vor fi publicate, dintre care doar o fracțiune ajung pe piața din România. Cu autorii noștri, are loc doar prima etapă de selecție, cea pe care o face editura dintr-un teanc de manuscrise. Astfel, volumul de debut al unui autor român e o lectură mai riscantă. În articolul acesta încerc să explic de ce îmi asum eu riscul.

despre-carti.jpg

Atunci când am început să scriu pe blog, nu acordam o mare atenție modului în care îmi selectam cărțile pe care urma să le citesc. Nu urmăream aparițiile editoriale, nu aveam o listă de cărți pe care mi le doream și nu-mi plănuiam în avans ce voi citi următoarea lună. Citeam când simțeam nevoia și alegeam atunci o carte la întâmplare.

Însă o dată ce am înțeles că un blog de carte se întreține cu articole de calitate, care trebuie să aducă un plus de valoare, lucrurile s-au schimbat. În primul rând, am început să citesc mai mult. Apoi, cu timpul, mi-am găsit o nișă și am încercat să scriu articole cât mai inedite pentru zona SF&F. De aceea am început să particip la evenimente și, mai nou, să le și organizez. Cât despre recenzii, am început să scriu cât mai mult posibil despre noutățile editoriale din două motive: mi se pare absurd să recomanzi cărți care nu se mai găsesc pe piață și mi se pare că ai un plus de relevanță dacă scrii printre primii despre o carte.

Urmând aceeași logică, am ajuns să îmi doresc să scriu despre autori români, mai ales despre debutanți. Pe mine mă ajută să-mi păstrez partea de inedit și de relevanță și pe ei îi ajută să existe cât mai repede impresii despre cărțile lor. Toată lumea câștigă. Totuși, reluând ideea din nota introductivă, să le citești volumele implică și un element de risc. Șansele să fie un roman (sau volum de povestiri, deși pe acelea le citesc mult mai rar, sunt genul de om care preferă o poveste mai lungă) bun nu sunt atât de mari pentru că noi nu avem industria de publicare pe care o au americanii. Acolo există o armată de oameni care lucrează pe manuscrisul tău, ca dovadă paginile de mulțumire de la finalul romanelor străine. La noi, deseori e vorba doar de un editor și de un redactor, care sunt uneori aceeași persoană.

De cealaltă parte a baricadei, să scrii o recenzie despre un debutant român e deseori o ruletă rusească. La străini e simplu: n-o să ți-o citească niciodată autorul sau echipa lui, pentru că tu ai scris în română și ei nu vorbesc limba. Deci nu se va supăra nimeni pe tine. La autorii noștri, însă... În primul rând, dacă ai ghinion, respectivul sau respectiva se va ofensa. Recenzia ta e subiectivă, neargumentată, agramată (hei, tu de ce nu ai o echipă în spate să-ți corecteze ce scrii?), prea dură, se vede că nu ai citit cartea, ești hater, ești troll, ești prost că nu înțelegi tu ce se întâmplă în roman și lista poate continua, culminând cu ideea că ești plătit de concurență. Apoi, riști să pornești o furtună într-un pahar cu apă, pentru că vor începe nenumărate comentarii fără nume, dar insinuante, despre cum bloggerii de carte, la modul general, sunt nașpa. Mai puțin cei care scriu de bine într-un mod subiectiv, neargumentat șamd despre autoarea respectivă, aceia sunt ok, ei sunt cei cu adevărat sinceri.

Din păcate, nu am o soluție miraculoasă pentru a descoperi cine se va ofensa și cine nu, mai ales dacă e vorba de un debut, pentru că nu ai reacții anterioare pe care să te bazezi. Ceea ce aleg eu să fac când mi se întâmplă este să îmi amintesc că eu nu scriu pentru autori, ca să le fac pe plac sau ca să le fac rău, ci scriu pentru cititori, pentru cei care cumpără cărți, le citesc departe de luptele stupide de pe facebook și își formează propriile păreri. Și atâta timp cât ei, cititorii, există, aleg să cred că pe baza articolelor mele își pot forma propriile păreri. Nu vreau să îndepărtez pe nimeni de nicio carte, doar să le setez corect orizontul așteptărilor, menționând mereu că e vorba de felul meu subiectiv de percepere a unui roman.

Și revenind la întrebarea din titlu... citesc debutanți pentru că cineva trebuie s-o facă. Cineva trebuie să treacă prin experiența acestor volume și să-și împărtășească părerea despre ele. Cred că dacă un roman nu are nicio recenzie pe undeva prin cotloanele Internetului, e mult mai greu să convingă pe cineva să-l cumpere. Pe când dacă există păreri, decizia e mai simplă. Și vreau ca autorii noștri, buni sau răi, să fie citiți. Să existe păreri despre cărțile lor, păreri care să-i ajute să înțeleagă ce fac bine, ce fac rău și să aleagă ei singuri cum să-și îmbunătățească stilul. Dar mai ales păreri care să ajute alți cititori să decidă dacă vor citi sau nu o carte.

Nu înseamnă că e treaba mea sau a oricărui alt cititor să le spună autorilor cum să scrie. Noi spunem doar ce ne-a plăcut și ce nu, în stilul caracteristic al fiecăruia dintre noi. Unii scriem mai scurt, alții mai lung, unii mai colocvial, alții mai formal, unii scriu pentru ei înșiși, ca să nu uite ce-au citit, alții scriu pentru alții. Oricum, e meseria autorului să extragă din părerile noastre - așa cum sunt ele - ceva util pentru a-și îmbunătăți arta. Treaba noastră e să ne spunem părerea pentru a duce mai departe discuția despre o carte. Noi - sau, cel puțin eu - scriu pentru cititori, nu pentru autori.

Și iată că a ieșit un articol mult mai ocolit decât speram, cu ceva mai multe divagații, dar pe care am simțit nevoia să le scriu ca să mi le scot din minte. În concluzie, ca o mică recapitulare: pe piața de carte românească, e o diferență între debutanții români și cei străini, dar nu în sensul că românii scriu mai prost, ci că șansele ca un volum slab să ajungă pe piață sunt mai mari, ceea ce e normal. Totuși, deși e un risc, eu consider că debutanții noștri merită citiți pentru că îmi place să cred că o carte despre care se vorbește e o carte vie și că are șanse mai mari să ajungă la mai mulți oameni. De asemenea, cred că fiecare om care scrie despre cărți poate scrie cum vrea el și mi-aș dori ca autorii care critică părerile cititorilor să nu-și mai piardă din valorosul timp pentru scris pentru a se certa cu noi.

De asemenea, sunt curioasă să știu, voi citiți autori debutanți? Și dacă da, scrieți undeva despre cărțile lor?


Blogosfera SF&F: Povești din umbră (antologie)

După câteva luni de citit romane, a venit iar rândul unui volum de povestiri în cadrul Blogosferei SF&F. De data asta, un set de tineri care s-au cunoscut la un atelier de scriere creativă și-au strâns la un loc poveștile de debut, iar Bogdan Hrib le-a reunit în antologia Povești din umbră.

Textele sunt destul de diferite între ele, elementul comun fiind tema umbrei, care oferă coerență volumului. Astfel, n-o să mai respect structura pe care o folosesc de obicei într-o recenzie, ci o să iau textele la rând, vorbind puțin despre fiecare în parte. Fiind vorba de texte scurte, s-ar putea să dau niște spoilere, dar o să încerc să evit acest lucru. Și, desigur, nu voi dezvălui finalul niciuneia dintre povestiri.

Curaj la borcan de Teodora Anghel spune povestea unui tânăr obișnuit (sau cel puțin așa credea el) care descoperă într-un mod neplăcut faptul că magia există. Totuși, cu ajutorul unui ghid, reușește să nu se lase copleșit de lumea magică ascunsă în lumea noastră.

Fiind primul text, m-a ajutat să-mi setez un orizont de așteptări pentru restul povestirilor. Neștiind la ce să mă aștept, nu mi s-a părut nici prea slab, nici extraordinar. Nu mi-a plăcut că există cel puțin o idee nesoluționată căreia nu i-am văzut rostul (ca să nu dezvălui prea multe, mă refer la o relație uitată dintr-un motiv pe care l-am găsit neconvingător). De asemenea, m-a deranjat puțin faptul că timpurile verbale nu se potrivesc unele cu altele. Totuși, ideea legată de umbre și de modul lor de funcționare mi s-a părut faină, cu mult potențial. Și citind biografia de la finalul volumului, mi-am dat seama că pentru 17 ani, e un text care anunță că după o rafinare a stilului, s-ar putea să avem parte de un autor de fantasy interesant.

Pădurea sufletelor uitate de Alexandra Apețean este povestea lui Ovidiu, un tânăr gay dat afară de părinți și părăsit de iubit, pe care pașii îl poartă spre pădurea unde ajung de obicei cei suficient de răniți încât să plece singuri la drum mânați de durere. Totuși, pădurea nu-i va oferi alinarea pe care o caută.

Mi-a plăcut povestea în sine, modul cum evoluează situația, cum lucrurile se dezvăluie pas cu pas. Finalul mi s-a părut cam sec, mi-ar fi plăcut mai mult un final deschis, dar nu mi se pare neapărat un final prost, doar unul care nu e pe gustul meu. Per total, însă, cred că povestea putea fi mai scurtă, mai concentrată. Mi s-a părut că efectul răsturnărilor de situație se pierde prin multele sugestii că lucrurile nu sunt ceea ce par, care diluează mult povestea.

Santinela de Alexandru Balaci este o lecție despre gelozie și urmările ei. În această poveste, Sergiu devine el însuși o umbră imaterială ce se poate plimba printre oameni fără a fi văzut. Totuși, această abilitate are consecințe de neimaginat.

Prima poveste care m-a „prins”. Are un început fain, care mi-a plăcut, ba chiar am reușit să empatizez cât de cât cu personajul. Totuși, de la un punct încolo mi se pare că se schimbă complet registrul. Finalul nu e neapărat rău, ba chiar e interesant în felul lui (am eu o presupunere cum că descoperirea din final era posibilă cu mult, mult timp în urmă), dar cele două părți sunt atât de diferite între ele ca ritm și intensitate a poveștii încât mi s-au părut cumva nepotrivite împreună. Ah, și deși nu sunt microbistă, mi s-au părut interesante alternările dintre acțiunea propriu-zisă și relatarea unui meci, a fost un procedeu bine realizat pentru că accentuează cumva nepăsarea pe care o simte protagonistul.

Umbra vraciului de Mădălina Căpraru spune povestea unei tinere care trece printr-o traumă care o urmărește până în inima Africii. 

Asta e, cred, cea mai grăbită poveste. Nu în sensul ritmului, cât cred că e textul care am mai fi avut nevoie de ceva timp pentru a fi revizuit. Sunt destule aspecte care mi s-au părut confuze, mai ales fragmentele scrise din perspectiva masculină care fie ar fi trebui să fie gândurile protagonistei - caz în care trebuia schimbat genul - fie, dacă am înțeles eu bine, sunt scrise din perspectiva unui ajutor de vraci căruia nu i-am înțeles rolul în poveste... Cert e că textul e destul de greu de înțeles, deși ideea de a schimba cadrele și perspectivele atât de brusc e destul de faină.

Captivi destinului de Rebeca G. Cojocaru este povestea lui Abel, un bărbat care își iubește nebunește soția, însă iubirea lui nu e de-ajuns să o salveze de la moarte... cel puțin nu până când Abel urmărește o umbră și descoperă că lucrurile nu sunt atât de simple.

În ciuda elementelor supranaturale, aș încadra povestea în genul romance, care nu e deloc genul meu. Declarațiile de iubire eternă, sentimentele ucigătoare de durere, deciziile disperate și impulsive... Nu știu, chiar nu pot judeca obiectiv povestea pentru că stilul în care e scrisă nu e absolut deloc pe gustul meu și știu că e doar o chestiune de gust. De asta, prefer să nu-mi proiectez prejudecățile pe acest text și mă rezum doar la a aprecia finalul deschis.

În umbra lui Anubis de Ștefan D. Guță ne poartă în Egipt atât cu 5000 de ani în urmă, cât și în zilele noastre. Textul spune povestea unui rău antic care a fost întemnițat, dar care va ieși din nou la iveală deoarece curiozitatea oamenilor nu are limite.

Altă povestea care m-a „prins”. Mi-a plăcut faptul că acțiunea e plasată în alt timp, pare un text documentat (deși nu am verificat nici datele istorice, nici dacă denumirile diverselor obiecte sunt corect folosite). Referința nu-foarte-subtilă-dar-foarte-cool la serialul Stargate m-a făcut să zâmbesc, mi-a plăcut mult. Per total, n-am văzut probleme în poveste, cu excepția unor replici ale lui Anubis, care mi s-au părut prea... „de cartier” pentru un zeu antic. De asemenea, mi-ar fi plăcut ca numele trădătorului să fie folosit și în capitolul intermediar (deși e evident cine e, avea totuși un nume).

Cântecul umbrelor de Diana Tujan este o poveste despre patru copii care descoperă patru instrumente ieșite din comun, ce le vor schimba destinul și îi vor duce pe culmile succesului... dar nu se vor opri acolo.

Mi-ar fi plăcut să nu fie o coincidență faptul că unele dintre cele mai bune povești din volum sunt la final, dar ele au fost așezate fix în ordinea alfabetică a numelui autorilor... Revenind la text, mi-a plăcut, curge frumos și evoluează firesc. E un picuț cam documentară, mai mult spune ce s-a întâmplat decât s-o arate (nu respectă acel "show, don't tell" despre care vorbesc deseori autorii străini), dar nu m-a deranjat. Și mi s-a părut fain că deși finalul era destul de previzibil, a fost mult mai dark decât mă așteptam.

Per total, a fost un volum destul de echilibrat. Se vede că autorii sunt debutanți, așa că nu l-aș recomanda celor care vor să citească doar romane de la excepțional în sus, dar e o lectură faină pentru cei care vor să descopere cum scrie un autor aflat la început de drum. Și dacă se țin de treabă, unii dintre acești autori vor publica într-o zi și acele romane din categoria „de la excepțional în sus”.

blogosfera sf&f.png

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Povești din umbră, le găsiți pe blogurile:

Pe 10 ianuarie vom scrie despre Povestiri SF, o altă antologie a unor autori la început de drum (nu neapărat debutanți). Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Un an de B3 - Book Bloggers of Bucharest

b3-book-bloggers-of-bucharest-logo.png

Acum un an (pe 16 decembrie, mai exact), avea loc primul eveniment pe care l-am organizat vreodată, prima întâlnire a bloggerilor de carte bucureșteni. De-a lungul anului, am avut nouă întâlniri, ultima având loc ieri, la un an și o zi distanță de prima. B3 - Book Bloggers of Bucharest este un proiect pe care l-am clocit mult prea mult timp și atunci când i-am dat drumul, tot n-am fost sigură ce vreau de la el. Din fericire, încet-încet, și-a găsit el singur scopul. Cert e că pentru mine a devenit unul din lucrurile care mă ancorează și care mă ajută să nu mă simt singură, mică, sau insignifiantă în marea Internetului.

Primele întâlniri au fost mai mult un experiment, am testat câteva formate diferite. Preferatul meu și cel care a rezistat cel mai bine a fost masa rotundă, în care am discutat între noi mai multe subiecte legate de blogging, dar și de industria de carte, făcând schimb de experiențe personale și de informații. Cel mai interesant format, dar și cel mai prost gestionat de mine, a fost întâlnirea cu editurile din martie, când a fost prea multă lume și prea puțin timp (din fericire, din acea întâlnire a derivat un nou proiect, care e în stadiul de pregătire, dar care sper să se materializeze cât de curând). Și am mai testat și ideea de întâlnire cu un autor, care a funcționat extraordinar, dar care cumva în capul meu nu s-a potrivit neapărat cu ideea de întâlnire a bloggerilor, așa că și acea întâlnire va deveni sămânța unui nou proiect. E nevoie ca autorii să stea mai des de vorbă „pe viu” cu cititorii lor, fie ei bloggeri sau nu, dar n-am încă vreo idee de format care să nu mi se pară dezamăgitoare.

În fine, revenind la întâlnirile bloggerilor, am aflat multe trucuri utile pentru a profita cât mai mult de pe urma rețelelor de socializare, despre cum să interacționezi cu alți bloggeri de carte, dar și cu diverse persoane din industria de carte, despre tipuri de articole mai utile și mai puțin utile... Pe scurt, e un schimb de experiență care nu poate fi comparat cu dezbaterile din mediul online.

Totuși, cea mai importantă e comunitatea care s-a format. De-a lungul unui anului, ne-am strâns un nucleu de vreo 10-15 oameni care încercăm să ne strângem la un loc măcar o dată pe lună. S-au creat prietenii, s-a stat ore în șir de vorbă și după eveniment despre de toate, am cunoscut bloggeri noi pe care îi citesc cu plăcere... Suntem oameni diferiți cu gusturi diferite, care scriem despre cărți în moduri diferite și din motive diferite, dar ne simțim foarte fain împreună, ne încurajăm unul pe celălalt și ne susținem reciproc.

 
  Când ești singurul bărbos de la masă, devii automat Moș Crăciun :)

Când ești singurul bărbos de la masă, devii automat Moș Crăciun :)

 

Și pentru că ediția de ieri a fost una de sărbătoare, am făcut și un schimb de cadouri ad-hoc: fiecare a venit cu o carte frumos ambalată care a primit un număr, apoi am tras din pălăria Moșului Gryffindor câte un bilet. A fost un moment foarte fain, mai ales că Moșul (my awesome Laur, căruia îi mulțumesc enorm) ne-a provocat să împărtășim și citatul nostru preferat.

N-o s-o lungesc prea mult, de data asta am vrut să scriu mai mult o mică recapitulare pentru mine, de aceea articolul e mai mult un bilanț decât o poveste de la evenimentul în sine. Totuși, vă invit în grupul nostru de Facebook, unde votăm democratic ziua în care ne adunăm în Epic Bar, care ne-a primit mereu cu brațele deschise, cu cei mai faini cartofi prăjiți cu brânză ever, cu o bere rece sau un vin fiert.

Și, dacă se întâmplă să fiți în București când are loc una din întâlnirile noastre, vă așteptăm cu drag printre noi. Vă garantez că o să merite! Dar nu mă credeți pe cuvânt, ci veniți să vedeți voi înșivă ;) Noi, bloggerii, ne revedem în ianuarie.


Recenzie: Îngerul cauzalității de Hannu Rajaniemi

Am vrut să amân momentul când voi termina trilogia asta fascinantă, dar după ce mi-am luat ultimul volum de la Gaudeamus, n-am mai avut răbdare și am început să-l citesc... ca să-l devorez complet într-o seară de vineri și o dimineață de sâmbătă, lăsându-mă prinsă în mrejele unei povești care are o singură regulă: ții pasul sau ești lăsat în urmă.

Povestea:

După evenimentele din Prințul Fractal, Jean și Mieli au ajuns în părți diferite ale Universului, fiecare trebuind să supraviețuiască în timp ce lumea din jurul lor începe cel  mai mare război de până acum: Sobornost versus zoku.

Scăpată de sub controlul pellegrinei, Mieli dorește în continuare s-o salveze pe Sydän, dar pentru asta va trebuie să prefacă din nou a fi altcineva. În același timp, deși are posibilitatea de a alege să se retragă în liniște, Jean vrea să-și țină promisiunile făcute, așa că se întoarce în miezul evenimentelor.  De asemenea, Jean încearcă să-și recapete amintirile pierdute și noi descoperim alături de el istoria Colapsului și a Erupției, evenimentele care au transformat lumea în ceea ce este ea în acest viitor fascinant imaginat de Rajaniemi.

Părerea mea:

Imaginați-vă un Univers în care granița dintre real și virtual e atât de încețoșată încât e imposibil de definit. Imaginați-vă că în același Univers, granița dintre biologic și artificial e la fel de inexistentă. O lume în care un gând poate deveni realitate, dacă ai destulă putere, care este cuantificată prin capacitatea de calcul, prin șmecherii software și hardware, îmbunătățiri și cunoștințe. Sunt atâtea interfețe cu lumea descrise în aceste cărți, atâtea moduri de a vizualiza informația, atâtea posibilități de a-ți schimba cursul propriei povești...

Recunosc că mi-a plăcut enorm să-mi imaginez cum ar arăta sistemele care ar susține tot acest Univers, cum s-ar ajunge pas cu pas la oameni cărora li se pare perfect normal să trăiască în această lume, pentru care e banal gestul de a crea o armată de clone care să le guverneze domeniile aflate de-a lungul și de-a latul sistemului solar... De aceea mi-a plăcut mult acest ultim volum: mi-a oferit și ultimele piese lipsă din istoria Pământului și a omenirii.

Mi-a mai plăcut acest volum și întreaga trilogie, de altfel, și pentru că pe lângă faptul că-ți provoacă imaginația să accepte această lume incredibilă ca fiind ceva cotidian, te provoacă și să-ți reconsideri viziunea despre lume. În zilele noastre, când tehnologia avansează mai galopant ca oricând (gândiți-vă doar că acum zece ani, nu toți prietenii voștri aveau un banal telefon mobil, pe când azi câteva ore cu smartphone-ul descărcat pot fi asemănate cu lipsa unui membru cu ajutorul căruia funcționăm), viitorul lui Rajaniemi pare la fel de plauzibil ca oricare altul, dar introduce un element extrem de bine exploatat: oamenii din viitor nu mai sunt absolut deloc oameni. Citind, eu am simțit un puternic șoc cultural, având mari probleme în a înțelege cum ar putea cineva trăi așa. Sunt convinsă că nu m-aș putea adapta la această lume, oricât de mult mi-ar plăcea să trăiesc în ea.

Până acum n-am vorbit mai deloc despre Îngerul cauzalității, ci despre universul din trilogie deoarece încerc să evit spoilerele. Dar nu vreau să închei recenzia fără să vă spun că războiul dintre Sobornost și zoku e fascinant, plin de răsturnări de situație care o să vă lase cu gura căscată. De asemenea, Mieli a ajuns să fie personajul meu preferat, deși în primul volum mi se părea naivă. A crescut mult, la fel și Jean, dar și alte personaje la care nu v-ați aștepta să schimbe taberele așa cum o vor face.

La final, eu aș recomanda volumul oricui, pentru că mi se pare că îți deschide mintea și te face mult mai rezistent la șocuri tehnologice. Totuși, voi fi realistă și voi accepta că nu e o carte pe gustul tuturor. Unora poate nu le place toată avalanșa de termeni, mai ales că sunt explicați pe parcurs, uneori fiind doar deduși din contextele în care apar. Altora poate nu le plac răsturnările de situație care curg una după cealaltă. Sunt convinsă că vor fi destui cărora să nu le placă stilul sau povestea sau vreun alt aspect. Așa că voi recomanda cartea acelora care iubesc tehnologia și nu se tem de schimbare, celor care își doresc o carte imersivă 100% și celor care au timpul necesar pentru a se bucura de o lectură nefragmentată, pentru că nu cred că e o serie care se poate citi cu pauze, nu cu același efect.

De asemenea, dacă apucați să citiți acest articol azi (pe 11 decembrie) și nu aveți planuri în seara asta, la ora 19:30 autorul este invitat la un interviu prin Skype organizat de editura Nemira la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Detalii găsiți aici și la eveniment mă găsiți pe mine :)


Recenzie: Aeria (Magonia #2)

A trecut ceva timp de când am citit primul volum, așa că nu-mi aminteam toate detaliile, ci doar magia pe care am simțit-o citind despre Magonia, lumea corăbiilor plutitoare pe care oamenii nu le pot vedea. Din fericire, am regăsit acea magie și în acest volum, ba chiar într-o doză mai mare.

Povestea:

După evenimentele din primul volum, Aza Ray s-a întors pe Pământ într-un alt corp - sănătos de data asta. Și deși are tot ce și-ar fi dorit înainte să descopere Magonia, ba chiar mai mult decât ar fi visat vreodată și deși Jason e mereu alături de ea, tot simte că-i lipsește lumea de deasupra, lumea care trebuia să fie a ei.

Însă lucrurile nu sunt atât de liniștite precum par: multă lume din Magonia mai are socoteli neîncheiate cu Aza, care e mereu cu ochii pe cer. În plus, Jason a pierdut-o o dată și nu e dispus să repete experiența, așa că-și ia niște măsuri de precauție care s-ar putea dovedi o mare greșeală.

Și peste toate astea, rămâne întrebarea: E Magonia singura lume ascunsă de ochii pământenilor?

Părerea mea:

Ceea ce m-a fascinat la primul volum și motivul pentru care mi-am dorit să termin această duologie a fost Magonia însăși, lumea fascinantă ascunsă deasupra capetelor noastre, care m-a captivat de la primele descrieri. Din păcate, începutul romanului Aeria se petrece pe Pământ și se concentrează pe relația dintre Aza și Jason, ceea ce e fain pentru cei care gustă să citească despre o frumoasă poveste dintre doi adolescenți, dar care pe mine m-a cam plictisit.

Totuși, spre deosebire de primul volum, unde mi s-a părut că povestea de dragoste nu era un element necesar, aici i-am înțeles existența: era nevoie de o motivație foarte puternică pentru ca Jason să ia anumite măsuri. Așa că deși nu mi-a plăcut neapărat începutul, i-am înțeles nevoia.

Și, în plus, nu durează atât de mult până când ajungem înapoi în Magonia, unde acțiunea e mult mai interesantă. Dacă în primul volum, Aza Ray a aflat totul prin intermediul personajelor din jurul ei, de data asta pornește într-o aventură pe cont propriu, descoperind singură ființele fantastice care trăiesc în cer și cântând alături de ele. Mi s-a părut că astfel, experiența de a vizita o altă lume e mult mai intensă, m-a vrăjit pur și simplu tot ce i s-a întâmplat ei.

De asemenea, m-a fascinat din nou modul în care e descrisă magia acestei lumi, felul în care cântecul unei magoniene se împletește cu cel al ființelor care o acompaniază... sunt niște pasaje foarte bine scrise, aproape poetice, când Aza cântă pentru a-și atinge scopurile, încercând totodată să nu se lase prinsă de propria melodie.

În plus, de parcă o lume fantastică n-ar fi fost de-ajuns, în acest volum există indicii cum că ar mai exista câteva locuri în care se ascund creaturi fantastice. Mi-aș fi dorit să fie mai mult explorate, chit că nu era loc în cele câteva sute de pagini ale volumului. Totuși, cred că există suficient material pentru o continuare.

Și, de fapt, deși nu găsesc vreo informație cum că ar exista vreun volum trei plănuit, mi se pare că tot volumul e gândit să determine fanii să ceară încă o carte. Nu spun că povestea nu se încheie într-un mod satisfăcător, pentru că are un final bun, dar parcă ar fi interesantă să vedem și ce s-ar întâmpla peste încă un an, cum ar mai evolua personajele și ce se mai ascunde pe planeta pe care credem că o cunoaștem atât de bine. E genul de carte al cărui final îl înțelegi, dar asta nu te oprește să nu-ți dorești mai mult!

La fel ca prima dată, recomand cartea și întreaga serie celor care visează cu ochii deschiși, celor care cred că lumea aceasta ascunde încă multe minuni, celor care și-au dorit să găsească o poartă spre un alt univers, unul care ascunde ceva pur și simplu magic. Vouă, visătorilor, o să vă placă Aeria!