Recenzie: Bacalaureat de Ovidiu Eftimie

Romanul acesta este, exact ca Arhanghelul Raul, o cărticică ușoară și amuzantă, o poveste entertaining pe care o dai gata în câteva ore. Ovidiu nu vrea nici să-ți schimbe perspectiva asupra lumii, nici să te determine să te gândești la marile probleme ale vieții, ci vrea să te distreze într-o zi de weekend, ca să-ți amintești că a citi o carte poate fi și ceva relaxant, distractiv. Ceea ce reușește cu desăvârșire.

Povestea:

După ce a luat șpagă în timp ce călătorea prin timp, agentul Popescu este trimis în secția unui sat din Cornești, unde aparent nu se întâmplă nimic. În realitate, relocarea sa este doar o acoperire pentru misiunea adevărată a lui Popescu: supravegherea chestorului Tiberiu Horvath, cel mai inteligent om din lume. Care, desigur, are puterea de a distruge lumea.

În același timp, doi țigani sunt suspectați de a fi cauzat o explozie la fabrica dezafectată din Costești, iar Popescu trebuie să investigheze. Însă lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, cei doi suspecți încercând, de fapt, să prevină o invazie extraterestră care s-ar putea solda cu distrugerea lumii.

Și toată povara celor două posibile apocalipse apasă pe umerii alcoolicului Petre Popescu.

Părerea mea:

Sunt mulți autori români contemporani care scriu SF și care aleg să nu-și plaseze poveștile în România, pentru că n-ar fi suficient de credibil. Noi, cu toată birocrația noastră, cu toți șpăgarii și corupții, n-am putea avea în veci un cosmodrom. Însă acest lucru poate fi folosit în favoarea poveștii, și asta face Ovidiu: preia adevărurile triste ale României și le transformă în motive perfect plauzibile pentru care acțiunea unui roman SF cu invazii extraterestre și cu urmăriri ca-n filme să se desfășoare într-un sat uitat de lume, care nici măcar nu are gară (!!)

Acțiunea e presărată de personaje neaoșe, uneori nu tocmai politically correct, dar care tocmai de asta stau în picioare. Și oricum, pentru cei interesați, romanul chiar trece testul Bechdel. În plus, deși extratereștri invadatori sunt asemănători insectelor, nu mor toți simultan atunci când e distrusă regina/nava mamă/punctul lor sensibil central. Iar ca bonus, în text sunt strecurate referiri la romane SF clasice, ceea ce te duce repede cu gândul la celebrele easter eggs din filmele cu super-eroi.

De fapt, întregul roman e foarte cinematografic. Din păcate, spre deosebire de primul volum, nu mai e nicio referire la ciorbă, așa că singura speranță pentru o potențială ecranizare ar fi un regizor străin. Însă până atunci, puteți citi cartea, se citește incredibil de ușor, e scrisă într-un stil lejer, relaxat, amuzant. Umorul e obținut într-un fel foarte neaoș, prin comentarii dulci-amărui la adresa unor realități pe care le cunoaștem cu toții... dar sunt și momente în care avem parte de niște situații comice prin absurdul lor (o să vă placă să descoperiți ce este substanța P. și de ce merităm să fim invadați pentru ea).

Așadar, vă recomand Bacalaureat dacă aveți vreodată vreo 3 ore la dispoziție și aveți chef de un roman simplu, distractiv, care să vă facă să râdeți. Merge numai bine dacă plecați în weekend-uri pe la rudele de la țară și vreți să vă dați intelectuali citind pe prispă.


Blogosfera SF&F: Haiganu. Fluviul șoaptelor de Marian Coman

Când s-a încheiat votul pentru etapa aceasta a Blogosferei SF&F, m-am tot gândit dacă să refac recenzia volumului și dacă da, dacă voi reciti sau nu Fluviul șoaptelor. Am decis, totuși, că aș vrea să recitesc romanul și să scriu un articol nou, nu neapărat pentru că mi-aș fi schimbat părerea, ci pentru că în anul scurs, am învățat să fiu atentă la mai multe detalii atunci când citesc o carte :) Și, de ce să mint, am rareori ocazia să recitesc o carte, și cum acest roman mi-a plăcut, n-am vrut să ratez această șansă.

haiganu.JPG

Povestea:

Zourazi este un pui de vrăjitor, un copil care se trage din oamenii în sângele cărora au scuipat zeii. Însă este doar un orfan de nouă ani care trăiește alături de alți copii ai nimănui în casa lui Dekibalos, un căpcăun care se folosește de armata sa de orfani pentru furtișaguri mărunte.

Totuși, lucrurile urmează să se schimbe o dată cu venirea primăverii, când Moroianu, omul straniu care a încheiat un târg cu Dekibalos se va trezi și, o dată cu el, și majoritatea orfanilor spânzurați în pivniță. În schimbul găzduirii sale și a lui Zourazi, Moroianu i-a promis lui Dekibalos o armată de morți-vii de neînvins, cu care va putea cuceri cetățile în care își vindea cu umilință prada.

Dar Zourazi va reuși să evadeze în timpul iernii și, cu ajutorul lui Haiganu, Zeul Osândit, va schimba lumea pentru totdeauna.

Notă: Romanul face parte din proiectul Harap-Alb Continuă, o serie de benzi desenate care spune povestea fiului lui Verde-Împărat după ce primește tronul unchiului său. Romanul se petrece cu câteva secole înaintea basmului lui Creangă și se concentrează pe istoria lui Haiganu, care va fi ulterior supranumit Ochilă.

Părerea mea:

La prima lectură, m-am concentrat foarte mult pe acțiune, pentru că îmi doream să știu ce se întâmplă. Acum, însă, mi-a fost mai evident că se simte faptul că romanul a fost scris în foileton. Capitolele sunt scurte, cu secvențe care pot fi citite rapid și majoritatea se termină cu o frază misterioasă, un cârlig evident către următoarele capitole. Acest lucru are și avantaje și dezavantaje, normal. Pe de-o parte, poate deveni destul de previzibil că suspansul nu e chiar atât de necesar și că, de fapt, zgomotul misterios din finalul unei secvențe nu se va dovedi a fi ceva periculos. Pe de altă parte, e un roman ușor de citit în zilele noastre în care majoritatea oamenilor aleargă toată viața, găsind rareori lungi momente de răgaz. Eu am citit marea majoritate a romanului plimbându-mă prin metrou, trebuind deseori să mă întrerup, dar mi-a plăcut că puteam termina secvența cât urcam scara rulantă.

Un alt aspect pe care l-am observat abia acum a fost Haiganu și ambiguitatea personajului său. La prima lectură, îl cunoșteam puțin din benzile desenate, l-am asociat cu Ochilă, personajul pozitiv, și m-am concentrat pe Zourazi. Abia acum, atentă la gândurile sale, mi-am dat seama că e un personaj gri, cu bune și cu rele, dar care nu e neapărat de partea omenirii, ci de partea lui însuși și, mai ales, a răzbunării sale. Totuși, nu pot să nu simpatizez cu pierderea lui și, uneori, chiar pot fi de acord că omenirea nu merită pentru că suntem prea răi și egoiști. Așadar, e un personaj cu mult mai multă profunzime pe care mi-a plăcut să-l redescopăr.

Însă ceea ce îmi place cel mai mult la Fluviul șoaptelor și la întregul concept al seriei Haiganu este partea de reinterpretare, de creare a unui univers coerent pe baza unor elemente deja existente, bine stabilite. Romanul spune povestea lui Ochilă, prietenul lui Harap-Alb, care a devenit Haiganu, Zeul Osândit. Tot în acest roman a fost strecurată și istoria cerbului cu privirea ucigătoare pe care fiul lui Verde Împărat va trebui să-l ucidă la porunca spânului (care, apropo, e chiar Moroianu). Îmi place enorm de mult felul în care pe baza basmului s-a construit un întreg univers Fantasy de sine stătător, care integrează atât de bine și de frumos elementele poveștii lui Creangă.

Bine, poate, pe alocuri, singurul lucru pe care l-aș avea de reproșat e că universul acesta poate fi copleșitor. Mai ales la început, sunt multe denumiri de locuri și de persoane care pot părea amețitoare. Eu am depășit momentul folosind hărțile din roman, care m-au ajutat să mă orientez și să îmi fie foarte ușor să urmăresc tot ce se întâmplă. Iar pentru personaje... nu sunt nici pe departe câte sunt în alte serii Fantasy (se aude, domnu' Martin?), așa că după ce le-am reținut numele, i-am identificat ușor.

Prin urmare, vă recomand cu drag cartea și seria, indiferent dacă v-a plăcut sau nu Povestea lui Harap-Alb. Veți avea ocazia să vedeți și cealaltă latură a istoriei personajelor, cea în care nu doar fiul de împărat este protagonistul. Și rezultatul e un fantasy dark, captivant, pe care o să vreți să-l recitiți.

blogosfera sf&f.png

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Haiganu. Fluviul șoaptelor, le găsiți pe blogurile:

Pe 8 noiembrie vom scrie despre Noaptea în oraș, fără părinți de Dănuț Ungureanu. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Evenimente: Festivalul Vineri 13

După o pauză de câțiva ani, Festivalul Vineri 13 a revenit ieri cu o nouă ediție. Organizat de editura Herg Benet atunci când data de 13 se nimerește într-o zi de vineri, Festivalul a fost mereu prilej de întâlnire cu autorii editurii și cu surprizele pe care aceștia le-au pregătit pentru noi.

Și pentru că au început să publice și traduceri în colecția Passport, prima surpriză ne-a oferit-o Alex Voicescu, sub forma unor scurte detalii despre romanele care urmează să apară în această colecție: Duetul nostru întunecat de Victoria Schwab (a doua și ultima carte a seriei „Monștrii din Verity”) și Omul focului de Joe Hill, o poveste a unei femei care trebuie să supraviețuiască în timp ce lumea din jurul ei se năruie.

 
1507999355056.jpg
 

A urmat un moment dedicat lui Radu Găvan, care ne-a vorbit puțin despre Diavoli fragili, cel mai recent volum al său, apoi Cristina Nemerovschi și-a relansat seria Ultima Vrăjitoare din Transilvania, de data asta cu numele ei pe copertă. Chiar îmi amintesc că am participat la a 3-a ediție a festivalului, care a avut loc înainte de apariția ultimului volum al seriei. Anna Vary figura pe lista de invitați, urma să citească un fragment din noul roman. La eveniment, surpriză, Anna nu a putut ajunge, dar a trimis câteva pagini, pe care le-a citit Cristina. Aveam să descopăr mult mai târziu că Anna fusese, de fapt, prezentă, la fel cum a fost și la această ediție a festivalului.

Între cele două lansări, am avut și eu un scurt moment de dialog liber cu Alexandru Voicescu despre perspectiva cititorilor asupra literaturii contemporane, mai ales legat de genurile Fantasy & Horror. Am vorbit puțin despre cum acest tip de literatură prinde din ce în ce mai mult avânt, mai ales printre cei care văd cititul ca pe o evadare. De asemenea, am mai discutat despre industria de film și influența ei, dar și despre literatura română și cum este ea percepută. Îi mulțumesc mult lui Alex nu numai pentru oportunitate, dar și pentru întrebări (pe alea mi le amintesc, culmea). E o plăcere să stai de vorbă cu el, nici n-am simțit zecile de priviri ale publicului, ci m-am relaxat și am simțit că purtăm un dialog frumos între prieteni.

A urmat cel mai așteptat moment al serii: lansarea volumului Demoni al Laurei Nureldin. Este al treilea roman al autoarei, dar care nu are legătură cu seria Regii Timpurilor, ci prezintă personaje noi. Am citit deja prima pagină, autoarea menționând că de la acel fragment a pornit totul, personajele și acțiunea dezvăluindu-se pe măsură ce lucra la poveste. E fascinantă, m-am abținut cu greu să nu continui (nu de alta, dar sunt la jumătatea unui alt roman și chiar nu-mi place să citesc în paralel), dar sigur o voi citi cât de curând.

 
PSX_20171014_193501.jpg
 

Bineînțeles, nu m-am putut abține și am plecat de la târg cu încă o carte pe lângă cea a Laurei, și anume Unul dintre noi minte, o carte proaspăt apărută care spune povestea unui grup de 4 tineri suspectați de crimă. Nu e chiar genul meu, dar descrierea m-a făcut incredibil de curioasă, așa că probabil cartea va fi una din categoria plăceri vinovate.

Revenind la festival, atmosfera a fost foarte colorată de publicul foarte divers, de la puștoaice îmbrăcate rock la doamne care păreau pregătite de o festivitate de premiere, toți cititorii care au umplut primul etaj din Epic Bar aveau aceeași energie și aceeași iubire pentru cărți și pentru literatură care m-a făcut să-mi amintesc toate motivele pentru care iubesc să particip la evenimente dedicate nouă, celor care citim. Deși cititul l-am considerat întotdeauna ceva solitar, plăcerea lecturii e, dimpotrivă, ceva ce aș vrea să împărtășesc cu toată lumea (de asta scriu pe blog, de fapt) și aceste evenimente mă fac să mă simt cu adevărat parte a unei comunități superbe.

De aceea, vă invit și pe voi să participați cât de des puteți la orice tip de târg de carte, lansare, întâlnire cu autori, club de lectură etc. Și dacă vedeți că nu există sau nu se organizează în orașul vostru, organizați-le voi. Sigur o librărie sau bibliotecă din zonă va fi încântată să vă găzduiască și așa veți putea descoperi câțiva cititori împătimiți alături de care să puteți discuta despre cărțile voastre preferate!


Recenzie: Un lung drum spre o planetă mică și furioasă

Știți cum se spune că nu e bine să judeci o carte după copertă? Eu am judecat acest roman după titlu: mi se părea prea lung și alambicat ca să fie considerat comercial, dar mi se părea și cumva poetic, îmbia la visare. Părea o carte pentru cei mai nonconformiști, cărora le place să viseze la lucruri nu foarte uzuale. Și, în același timp, era clar un roman SF. Așa că doar pe baza titlului, mi-am imaginat că urmează să citesc o poveste destul de nișată.

Am descoperit, în schimb, o carte pe care pot s-o recomand lejer oricând atât celor care citesc SF din copilărie, dar și celor care se întreabă dacă genul acesta i-ar putea atrage.

Povestea:

Rosemary Harper vrea să-și lase trecutul în urmă, așa că își folosește toate resursele pentru a părăsi planeta Marte și se alătură echipajului navei Wayfarer, o navă care creează tunele prin care se poate călători rapid între lumile populate.

Nava este micuță, dar are un echipaj foarte neobișnuit, alcătuit din reprezentanții mai multor specii. Alături de ei Rosemary va afla că familia este grupul de oameni alături de care te simți în siguranță, care te acceptă așa cum ești și care te va apăra cu orice preț.

Părerea mea:

Poate descrierea mea nu e cea mai potrivită, recitind-o tot am senzația că citesc un text de pe coperta a 4-a a unei cărți pentru copii, în cadrul căreia personajele învață că nicăieri nu-i ca acasă... Dimpotrivă, însă, romanul este o poveste foarte intensă despre un grup de ființe care se descoperă unele pe altele și care învață să devină mai mult decât o echipă.

Bineînțeles, e și un roman space-opera, în care descoperim toate frumusețile și problemele unei călătorii prin spațiu, dar ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai mult au fost poveștile individuale ale personajelor. Avem o tânără care fuge de reputația părinților ei, o extraterestră asemănătoare unei șopârle aflate la jumătatea distanței dintre dinozaur și pasăre care își iubește nava, dar căreia oamenii i se par o specie rece și rezervată, un extraterestru pe care mi l-am imaginat ca pe o omidă uriașă, care joacă rolul de bucătar, dar și de psiholog neoficial, o inteligență artificială care controlează majoritatea sistemelor electronice de pe navă... toți au rolul lor bine definit și deși nu se înțeleg bine între ei, sunt un grup unit în fața oricăror amenințări.

Povestea în sine are un ritm interesant, cu destul de multe situații tensionate în care o singură greșeală ar putea fi fatală, dar și cu multe momente tandre sau relaxante. Printre picături se strecoară și ceva dileme filozofice, mai ales privind IA-ul navei, Lovelace, și ceva politică interstelară, oamenii nefiind nici pe departe cea mai importantă specie din Adunarea galactică, ceva discuții despre religie, dar și câteva probleme legate de sexualitate. Nu aș spune că e un roman politically corect, ci o poveste care militează pentru toleranță. Nu cu orice preț și nici în orice circumstanțe, ci doar toleranța în fața necunoscutului sau străinului, care nu trebuie neapărat să fie considerat ostil (până la proba contrarie, desigur).

Tocmai de asta voi ține minte mult timp romanul și-l voi recomanda și iubitorilor genului: șocurile culturale sunt atât de bine scrise și explicate încât le vei simți și tu, citind. Chiar te vei simți ciudat și nelalocul tău citind despre anumite însușiri și obiceiuri ale unor specii extraterestre, chiar te vei obișnui cu ele încât la sfârșit te vei simți și tu parte din familia de pe Wayfarer.

Un lung drum spre o planetă mică și furioasă nu e un roman plin de acțiune, deși are destulă. Nu e un roman tehnic, deși prezintă suficiente elemente de SF, chiar hard SF pe alocuri. E un roman centrat pe personaje, dar fără să devină lent sau plictisitor. E un roman care o să vă surprindă, indiferent ce așteptări aveți. Eu vi-l recomand cu drag tuturor, indiferent de gusturi și sper să simțiți și voi că deși are 500 de pagini, e un roman care ați prefera să nu se termine niciodată pentru că nu veți mai vrea să părăsiți Wayfarer.


Fragment: Omnium de Florin Stanciu

Toamna aceasta urmează să avem parte de un nou debut la editura Nemira. Noul autor este Florin Stanciu, un genetician și pasionat de Science Fiction, care ne promite un hard SF care ne va purta într-un viitor îndepărtat, în care omenirea a părăsit de mult planeta-mamă.

Povestea începe atunci când prin portatul din apropierea Stație de Explorare a Portalului 2 (SEP2) apare un container care pare a conține un obiect viu, deși teoretic, ființele vii nu pot trece prin portaluri. Oamenii aflați pe SEP2 sunt cei mai interesați de misteriosul fenomen, deoarece dacă ar reuși și ei să treacă prin portaluri, s-ar putea întoarce printre rămășițele Pământului și poate, astfel, și-ar putea înțelege mai bine propriul trecut.

Romanul Omnium este disponibil pentru precomandă, urmând să apară pe piață spre finalul lunii. Între timp, am primit un fragment al cărții care sper să vă placă provoace imaginația la fel de mult ca mie!

 

2

Phurba (~ 1850 aP) – artifact de origine ante­-pământeană sub formă de pumnal, compus din mâ­ner și trei lame unite, de cele mai multe ori decorate. Era folosit în ritualuri asociate cu budismul indo‑ti­betan și tradițiile vedice indiene. Segmentele (tri­plu‑lama) reprezentau trei lumi spirituale, în timp ce întregul Phurba simboliza „Axa Lumii”, cea care unea lumile spirituale. Acest pumnal ritualic mai simboliza și uciderea dușmanului sau distrugerea obstacolelor­.

[Arhiva.SEP2 – artifactul zilei]

     Apariția capsulei I3 a avut ca efect un val de schimbări ce avea să cuprindă întreaga Tsuba.

    La intervale de timp cunoscute doar de câțiva oameni, Centrul intra în hiperspațiu pentru a transmite diverse dispoziții coloni­ilor umane răspândite în acest colț de Univers.

     În hiperspațiu, un mesaj parcurgea distanța dintre SEP2 și cel mai mare cuirasat spațial construit vreodată de om în câteva ore sep, chiar dacă distanța în spațiu fizic dintre cele două puncte putea fi și de câțiva ani‑lumină. Centrul Operativ era creierul umanității și, prin urmare, trebuia să fie în permanență în mișcare, pentru a nu fi capturat sau distrus în cazul unui nou atac‑surpriză. Nimeni nu cunoștea localizarea lui precisă.

      În urma instrucțiunilor recent primite, o parte dintre drone au fost retrase din Sistemul Solar Terestru, pentru a patrula prin norul de asteroizi din care face parte și Tsuba, asteroidul discoidal pe care se află Stația.

    PHIL a primit noi seturi de date îmbunătățire‑optimizare. I‑am cerut de îndată rapoarte de diagnostic. Parcurgându‑le, am realizat că cei de la Centru erau mai alarmați decât noi de prezența capsulei. Majoritatea pachetelor de actualizare constau în proce­duri defensive, tactici militare și protocoale de cercetare.

     În primele ore, au avut loc modificările administrative pe Sta­ție: reorganizarea priorităților, sistarea anumitor activități, apoi redistribuirea resurselor suplimentare de energie spre Pretorat și zona Hangarului 9. Apoi, misiunile pe Terra au fost reduse la doar una până la maximum trei per ciclu circadian sep. Cei de la comunicații mi‑au confirmat că hiperspațiul era acum ascultat de către Philotheos mai mult ca oricând. S‑au creat rații. Aranjamen­tele mele culinare au devenit subit „Consum energetic inutil”. Fluxul public de date de pe rețeaua principală în care Arhiva prezenta diverse artifacte de interes, a fost invadat peste noapte de note informative referitoare la toate aceste modificări. Restricțiile impuse se resimțeau precum un pietroi atârnat de gâtul tuturor. Încet‑încet, Stația se transforma într‑o bază militară.

     De îndată ce am apărut online, secretara căpitanului Van der Beek m-a contactat pe canalul oficial, în vederea stabilirii unei întâlniri urgente. Situația trebuia să fi fost destul de serioasă de vreme ce însăși persoana responsabilă de conducerea întregii Stații se interesa de capsulă, ignorând calea ierarhică, ce ar fi presupus solicitarea acestei întâlniri prin adjunctul său responsabil de me­dierea relației dintre sectorul militar și cel civil, și mai apoi prin supervizorul de care aparțineam. Pe de altă parte, Heldmann Sa­bartés era plecat într‑o misiune, iar Lamya Rabab, supervizorul meu direct, mai avea câteva săptămâni și părăsea definitiv Stația, ceea ce însemna că se puteau lipsi ușor de îndatoririle lor, date fiind ultimele evenimente.

* * *

     – De când ne cunoaștem noi doi, domnule Kaer? mă întâm­pină căpitanul Van der Beek de îndată ce am intrat la el în birou.

     – De aproape cinci ani, domnule.

     – Tu ai coordonat instalarea matricei lui PHIL, nu?

     – Da, domnule, așa a început misiunea mea pe Tsuba. Toate CES‑urile au, inițial, o matrice comună, însă odată instalată într‑o unitate administrativă de mărimea Stației, acestea deprind caractere de unicitate și parcurg o evoluție proprie.

     – Mă rog… și tu tot un căutător‑întru‑adevăr ești, îmi tăie scurt elanul explicativ.

     – Un scy.

     – Nu orice scy… Un IA‑pseh!

     Căpitanul Gorg van der Beek era un albinos din casta apă­rătorilor. Scăpase miraculos din mai multe coliziuni asteroidice, lucru pe care oricine l‑ar fi putut deduce după cicatricile pe care le purta mândru pe corp. Mesajul transmis celor din jur era unul subînțeles: „cicatricile mele sunt parte din ceea ce sunt iar corectarea lor ar însemna să‑mi doresc să uit trecutul”. În ciuda curajului, tăriei de caracter și a statutului său admirat de ce mai mulți de pe SEP2, Van der Beek era total depășit de unele activități ale căutătorilor‑întru‑adevăr sau de noile valențe cuantice ale CES‑urilor de ultimă generație. Acest lucru se re­flecta, de altfel, și în tatuajele metalice sărăcăcioase dispuse în jumătatea posterioară a capului, care mai spuneau despre el și că era lipsit de imaginație.

     Se uită prelung și gânditor la mine timp de câteva secunde. Părea să cântărească, în sine, o decizie asupra căreia încă plana nehotărârea. Apoi se ridică de la consobiroul la care se afla, îndrep­tându‑se spre unul dintre mulopereți. Căpitanul făcu un gest dis­cret cu vârful degetelor și pe suprafața întunecată a muloperetelui din fața sa apăru replica mărită a unui hublou. Am admirat amândoi, preț de câteva clipe, imaginile transmise în timp real din exteriorul stației.

     – Voi trece direct la subiect, spuse acesta, risipind liniștea apăsătoare. Philotheos m‑a notificat cu privire la o neconformitate. Știi la ce anume mă refer?

     – Presupun că este vorba despre întreruperea temporară a conexiunii dintre rețeaua principală și Hangarul 9, am răspuns eu, evaluând rapid care dintre neregulile sistemice erau de importanță majoră pentru SEP2.

     – Philotheos a evaluat pagubele ca fiind minore. Însă asta nu mă încălzește cu nimic. Vreau o analiză completă a capsulei, identificarea altor vulnerabilități, acțiuni corective și preventive. Pe scurt, toate măsurile ce se impun.

     Se întoarse spre mine și mă privi gânditor. Pe chipul lui citeam neîncrederea, naiv disimulată sub un zâmbet glacial.

     – … și ești cel mai potrivit să rezolvi problema asta.

     – Eu?!

   – Ai fost încă de la început în mijlocul evenimentelor. Relația ta cu Philotheos reprezintă un avantaj în îndeplinirea cerințelor Centrului Operativ, iar activitatea ta de‑a lungul timpului te cali­fică pentru această sarcină.

     – …

     – Ar mai fi și faptul că incidentul a avut loc în perioada ta de auditare a activității hangarelor, continuă el după o scurtă pauză în care reveni la consobirou.

     Apoi, îmi citi fragmente din ceea ce părea a fi un răspuns al Cen­trului la o raportare de‑a noastră, dându‑mi astfel de înțeles că la mijloc era vorba de mai mult decât încerca el să‑mi transmită direct:

    — Philotheos mă va înștiința permanent de activitatea ta. Iar o dată pe săptămână te vei deplasa la Pretorat pentru a‑mi prezenta personal stadiul analizelor tale.

     – Înțeleg.

     În condiții normale, o sarcină venită pe linie directă de la căpi­tanul stației nu era obligatorie pentru un scy, însă avea oarecare importanță diplomatică în relația dintre sectorul militar și cel civil. Încercarea căpitanului de a se asigura că nu va primi un refuz din partea mea, prezentând‑o sub forma unei îndatoriri de serviciu, nu a făcut decât să‑mi atragă atenția asupra situației delicate în care se afla. Probabil Centrul a făcut presiuni asupra sa și i‑a respins propunerile pentru această sarcină.

     Pentru mulți de pe Tsuba, viața era destul de monotonă, animată ocazional de vreo descoperire spectaculoasă, făcută între artifactele aduse de pe Pământ. Persistența activităților de cercetare transformase asteroidul lenticular într‑un loc de pelerinaj sau de inițiere, în care ajungeau scy‑ii care doreau să dobândească experiență sau să se lumineze cu privire la unele teorii ale domeniului lor de studiu. Cu excepția operatorilor bătrâni, a Fedorei, a lui Van der Beek și încă doi‑trei apropiați ai acestuia, nimeni nu rezistase mai mult de patru ani. Cei care veneau pe SEP2 studiau diverse aspecte ale antePământului. Apoi, absența unor activități recreative, întunericul sectorului de spațiu în care se afla T‑gate, portalul din Galaxia Pierzaniei, încărcătura trecutului, istoria unei planete ce a apus sau lipsa unor răspunsuri privind sursa distrugerii ei, îi făceau pe cei mai mulți să se întoarcă la familiile lor stabilite în colonii.

     Dacă relația dintre mine și Gorg n‑ar fi fost una pur administrativă, poate ar fi știut că nu eram unul dintre cei care sperau să se întoarcă mai repede în colonii. Eram unul de‑al lui. Mă învățasem cu viața de aici și aveam mijloacele mele prin care alungam plictiseala. Întotdeauna era ceva nou de învățat, de experimentat, de trăit. Și nu era deloc complicat, trebuia doar să fii curios. Toți scy‑ii care ajungeau pe Tsuba știau asta. În timp, ceva din Portalul ăsta îi făcea să se simtă singuri, nefericiți, triști și goi pe dinăuntru. Pe mine portalul nu reușise să mă schimbe.

     Am acceptat.