Blogosfera SF&F: Prea mulți zei pentru un deșert de Doina Roman

Am citit Prea mulți zei pentru un deșert cu senzația acută că-mi lipsește cheia de lectură. Mai exact, sunt multe elemente ale poveștii care, analizate separat, mi se par interesante. Și totuși, întregul mi s-a părut o carte care nu poate fi citită pe nerăsuflate pentru că abundă în detalii pe care nu vrei să riști să le treci cu vederea.

Povestea:

Oamenii au plecat de mult de pe Pământ, purtați de Ioani pe o altă planetă, forțați să o împartă cu alte creaturi: glotanii și certesienii, două specii care par să vrea doar să profite de oameni. În această lume trăiește Maximus, fericit în anonimitatea lui. Însă viața lui se schimbă atunci când îmbracă o cămașă ce îi intră literalmente pe sub piele, doar ca să-i fie jupuită de pe corp mult prea curând.

Însă cămașa va ajunge la Melia, o lerană (corcitură de om cu glotan) pe care cămașa o va folosi drept incubator. Astfel, Melia va naște un fiu care are material genetic de la ea și de la Maximus, copilul fiind cel promis într-o profeție care anunță un nou început pentru omenire.

Părerea mea:

Lumea pe care o creează Doina Roman este foarte diferită și foarte extraterestră, sunt multe lucruri pe care cititorii n-au cum să le priceapă fără ajutor, există multe creaturi și obiecte care funcționează în moduri fantastice. De aceea, cred că tocmai abundența detaliilor este cea care m-a făcut să-mi doresc o cheie de lectură, ca să-mi pot da seama la ce aspecte ar trebui să fiu atentă și care sunt cele pe care le pot trece cu vederea. Fiecare explicație a unui nou element, fie el ființă sau lucru, mi s-a părut o divagație de la povestea principală, ceea ce mie mi-a îngreunat lectura mai ales în prima jumătate a romanului, până când am început să mă obișnuiesc.

Ulterior, cam pe când Konos, copilul Meliei ajunge în deșert, am considerat că începe cu adevărat acțiunea romanului. În acel punct, deja eram familiarizată cu lumea și cu personajele ei, așa că lucrurile au început să „curgă” mai ușor și atunci am putut să întrezăresc meta-textul. Au devenit mai clare paralele între poveste lui Konos și o serie de mituri biblice, cel mai evident fiind cel al Mântuitorului. Totodată, mi s-a părut interesantă perspectiva inițială a băiatului, refuzul lui de a-și accepta destinul și misiunea pentru că nu le-a ales el.

Au mai fost câteva momente care mi-au atras atenția, majoritatea fiind niște paralele mai mult sau mai puțin subtile (și mai mult sau mai puțin proiectate, poate, de mine însămi asupra evenimentelor din carte) cu România și cu unele dintre problemele noastre. Mai exact, romanul începe cu o serie de proteste ale oamenilor, în care tabăra aflată în stradă încearcă să se agațe de această ultimă speranță că gestul lor poate schimba ceva, în timp ce Maximus, care alege să se distanțeze de mișcările din stradă, e deja resemnat cu soarta umanității. Tot Maximus mi-a amintit și de situația educației de la noi, atunci când vorbește despre boala care îi macină pe oameni, forțându-i să-și dorească să învețe cât mai mult, nu neapărat lucruri utile și nu neapărat într-un mediu propice, ci doar să învețe de dragul învățării, acumulând cunoștințe, dar fără a dobândi inteligență:

De pildă, Sindromul repetitiv, care îi împingea să învețe toată viața pe brânci, nici n-a fost luat în seamă. Multă vreme a fost tratat ca o modă. Oamenii lucrau ziua, iar seara se duceau să mai facă o școală. Se așezau în bănci, scriau ore în șir, apoi dădeau examene între ei.
Dacă cineva încerca să-i trateze, să le închidă clasele, deveneau apatici, mâncau tot ce găseau până ajungeau ca niște piftii și le pierea cheful de viață, dacă viață puteai numi ceea ce trăiau ei.
Doina Roman, „Prea mulți zei pentru un deșert”

La fel de interesante (dar fără să descopăr vreun subtext profund românesc) mi s-au părut și Ulcelele - polițistele acelei lumi - și modul cum luau ele ființă. Ba chiar mi-aș fi dorit să știu mai multe despre ele, despre cum gândesc și ce simt. Mi-ar fi plăcut și să aflu mai multe despre Alteea, o ființă ciupercă despre care, în final, am aflat foarte puține, majoritatea informațiilor despre ea fiind cuprinse în glosarul de la finalul cărții.

Apropo de glosar, aș fi preferat ca editura să ia decizia de a folosi note de subsol. Eu una nu mă așteptam la un dicționar de termeni la final, așa că l-am descoperit foarte târziu, complet întâmplător. Știu că locul unde sunt plasate explicațiile suplimentare poate fi considerată o chestie de gust, dar în acest caz mi se păreau niște informații necesare în timpul lecturii, nu la final, când cititorul ar fi putut deja deduce majoritatea explicațiilor din contextele în care termenii au fost folosiți. Cred că dacă aș fi putut citi explicațiile la apariția termenilor fantastici, atunci probabil că universul din carte nu mi s-ar mai fi părut atât de copleșitor de complicat.

În concluzie, nu prea știu cui să recomand Prea mulți zei pentru un deșert. E un roman fantastic, fără îndoială, dar elementele fantastice mi s-au părut doar un pretext pentru a spune o poveste pe care nu știu cum s-o încadrez. Predau, așadar, ștafeta colegilor din Blogosfera SF&F:

 

Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Prea mulți zei pentru un deșert, le găsiți pe blogurile:

Pe 14 martie vom scrie despre Choice de Livia Furia. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Recenzie: Ghici cine moare primul

Nu aveam niciun fel de așteptări atunci când am început să citesc Ghici cine moare primul, însă e prima carte de anul acesta pe care o citesc într-o singură zi (lucrătoare chiar!). Romanul e dovada că o minte bolnavă nu are niciun fel de limită atunci când vrea să provoace durere. În același timp, cartea te provoacă să dai pagină după pagină pentru a afla care ar putea fi motivul care împinge un om la asemenea fapte șocante.

Povestea:

Sam și Amy sunt un cuplu frumos de studenți care iubesc să se plimbe prin Anglia. Neavând prea mulți bani, însă, cei doi preferă să călătorească făcând autostopul. Totul merge bine până când una dintre șoferițele lor de ocazie îi droghează și îi abandonează pe fundul unei piscine dezafectate, unde le lasă doar un pistol cu un singur glonț și un mesaj simplu: doar unul poate scăpa, biletul de ieșire fiind crima. Și deși ideea că singura cale de evadare e să ucizi persoana iubită, după două săptămâni în care ai încercat până și să mănânci bucăți din propriul braț pentru a supraviețui, pistolul acela începe să pară o opțiune viabilă.

Cine pe cine va ucide? Câte astfel de „duete” vor trebui să face aceeași alegere? Cine se află în spatele acestui joc mortal? Și are Helen Grace, inspectorul-detectiv însărcinat cu cazul, vreo șansă să afle cine se joacă cu viețile oamenilor?

Părerea mea:

Din cele 5 romane pe care le-am dezbătut în cadrul clubului de lectură Nordic Noir, acesta a fost preferatul meu. E scris într-un ritm destul de alert, are doar personaje cu probleme (chiar și dintre polițiști, Helen are niște nevoi aparte, iar subalternul ei e aproape alcoolic), are un criminal inventiv și fără scrupule... Și deși e genul de roman care nu-ți dă aproape niciun indiciu despre identitatea vinovatei, tot te ține lipit de carte pentru că te provoacă să ghicești motivația celei care răpește oameni și-i forțează să se ucidă între ei.

De asemenea, mi-a plăcut și modul cum e construită psihologia victimelor: sunt persoane foarte diferite, provenind din medii diferite, cu educație diferită, dar toate ajung mai devreme sau mai târziu în același punct... Și toți supraviețuitorii sunt la fel de profund marcați de ceea ce li s-a întâmplat. Tocmai de aceea, a citi poveștile lor e o experiență destul de dură și în același timp, marcantă. E imposibil să te pui cu adevărat în locul lor, dar tot te vei gândi serios la fragilitatea iluziei de civilizație pe care am construit-o noi, ca societate.

Spuneam mai devreme că mi-a plăcut faptul că toate personajele au probleme. De la o vreme, au început să mă intereseze mai mult romanele care au ca protagoniști oameni care încearcă să-și depășească anumite traume în timp ce afișează o fațadă a unei vieți normale. Atât lupta lor, cât și dualitatea personalității mi se par fascinante și parcă mi-e mai ușor să-mi pese de un personaj care are de luptat și cu el însuși, parcă victoriile lui sunt mai reale și mai impresionante decât dacă respectivul personaj are o familie fericită care îl așteaptă acasă.

În plus, mi-a plăcut faptul că prin roman sunt inserate mici fragmente din perspectiva unei femei cu o copilărie îngrozitoare, dar că mai ales în prima jumătate a romanului, nu e așa ușor de ghicit cărui personaj îi aparține acel trecut. Întregul roman e construit astfel încât să te provoace mereu să ghicești ce se va întâmpla mai departe (de asta și titlul e foarte potrivit, mi-a plăcut mult alegerea traducătorului), așa că acesta cred eu că e motivul pentru care am reușit să termin cartea într-o singură zi. Nu de alta, dar după ce presupui ceva, parcă vrei să afli și dacă ai avut sau nu dreptate.

În concluzie, recomand romanul Ghici cine moare primul tuturor celor pasionați de psihologia personajelor, de enigme faine și de exerciții de imaginație. Pentru că cea mai interesantă, dar dură întrebare pe care ți-o vei pune, dacă ai curaj, este ce ai face tu: ai deveni criminal sau victimă?


Jurnal: O lună de bullet journaling

Timp de lucru pentru pagina asta ~ 30 min

Timp de lucru pentru pagina asta ~ 30 min

Nu e tocmai un articol despre cărți, dar bullet journalling e un subiect despre care am început să tot aud, mai ales în lumea bloggerilor, care încearcă să-și structureze mai bine programul, dar și din partea celor care vor să aducă puțină ordine în lista de lecturi.

De fapt, prin decembrie anul trecut am auzit eu prima dată despre bullet journals. Între timp, am descoperit că există de ani de zile, dar că eu trăiesc într-o peșteră. Totuși, țin un jurnal personal încă de prin clasa a doua, (cu pauze, dar nu mai mari de câteva luni, hai un an) așa că mi-am zis să aflu mai multe. Motivul principal a fost că eram într-una din perioadele de pauză și încercam să mă motivez să-mi reiau obiceiul zilnic.

Așa că m-am documentat puțin: pe scurt, un bullet journal e o agendă în care scrii un to-do list pentru fiecare din zilele săptămânii, dar și o listă săptămânală și/sau una lunară. Fiecare lucru pe care îl ai de făcut are un punct (bullet) în față, de unde numele jurnalului. Dacă îl îndeplinești, îl bifezi, dacă nu, ai diverse metode de a-l însemna ca fiind amânat. Ideea întregului „jurnal” e că dacă amâni prea mult ceva, o să te enerveze să-l tot scrii pe liste, așa că o să pui mâna să-l faci. Eficient, nu?

Partea asta mi s-a părut complet neinteresantă, n-am atâtea lucruri de făcut într-o zi cât să-mi trebuiască și de când am terminat facultatea, chiar și cele mai neplăcute lucruri pe care le am de făcut mi se par plăcute, prin comparație. (dap, a trecut jumătate de an și tot nu mă simt mai bine legat de facultate. Încă o consider un rău necesar. Foarte necesar, dar foarte foarte rău)

Dar mai există o parte faină: cei care țin astfel de jurnale au adăugat niște elemente în plus, și anume paginile de tracking. Mai exact, sunt diverse sisteme prin care să-ți monitorizezi unele activități sau obiceiuri. Cum ar fi de câte ori mergi la sală într-o lună, când ai avut migrene în ultima săptămână sau în câte zile ai reușit să nu-ți rozi unghiile. Secțiunile de monitorizare te ajută - teoretic -  să vizualizezi mai bine ceea ce faci, ca să-ți dai seama dacă ești ok sau nu. Partea asta mi s-a părut suficient de interesantă cât să vreau să aflu mai multe.

Așa că am făcut ce face orice om normal (not) și am intrat pe Instagram să văd cum își organizează alții „jurnalele”. (tot scriu jurnale între ghilimele pentru că nu mi se pare că o listă de task-uri și de activități e un jurnal adevărat, ci eu o consider maximum o agendă) Rezultatul? Pozele de pe insta sunt foarte, foarte intimidante! Am văzut poze cu secțiuni liniate super atent, cu desene complexe realizate cu mii de markere colorate, cu citate caligrafiate impecabil și cu tehnici de pictură care mi s-au părut mult prea avansate. Pe scurt, părea că dacă vreau să-mi creez un bullet journal o să-mi ia o mie de ani să-l desenez și o să-l folosesc fix 5 minute pe zi, ca să bifez ce anume am făcut în ziua respectivă.

O vreme, am lăsat-o baltă, dar pentru că Instagram a descoperit interesul meu pentru bujo - cum e poreclit - și pentru că Facebook e fratele lui mai mare, m-am trezit că mai răsărea din când în când câte o poză sau un filmuleț sau un articol despre bullet journaling. Așa că am cedat. Am hotărât să încerc și eu. Dar nu aveam cum să creez ceva demn de poze pe Insta, așa că am decis să creez o versiune personalizată, care să aibă ca element central un jurnal adevărat (adică chestia aia în care scrii acțiunile și gândurile tale din ziua respectivă, ca pe o scrisoare către un prieten. Și recitești peste 10 ani, descoperind că te amuză sau te înduioșează naivitatea ta). De asemenea, am vrut să încorporez niște sisteme de tracking, dar și  să fie ceva cât mai simplu și mai ușor de realizat.

Am pus mâna pe o agendă cu foi albe pe care o aveam prin casă (o primisem cadou la una dintre revistele HAC!), un creion, o riglă și un pix. Am lăsat niște foi goale la început, în caz că-mi vin idei de secțiuni noi de-a lungul timpului și m-am pus pe liniat pentru luna ianuarie. Fixându-mi în minte ideea că e jurnalul meu și-l fac cum vreau, mi-am creat următorul sistem: fiecare pagină se împarte în două, fiecare jumătate corespunzând unei zile. Cum săptămâna are numai 7 zile și voiam ca fiecare zi de luni să fie sus, a 8-a astfel de secțiune era rezervată pentru ce voiam eu să monitorizez în săptămâna aia. Fiind o agendă A5, fiecare pagină avea cam 13,5 cm lățime. 2,5 din ei i-am lăsat pentru lista efectivă de lucruri de făcut, în cazul în care chiar voi avea nevoie (am folosit-o în vreo 5 zile din 31, în rest i-am găsit o întrebuințare mai faină), restul fiind suficient de mare pentru partea de jurnal.

Jumătatea superioară este dedicată unei zile, cu secțiunea goală din stânga păstrată pentru „to-do list”, iar cea scrisă dedicată unor scurte impresii despre acea zi. În jumătatea inferioară în stânga e un sistem de monitorizare, iar în dreapta sunt statisticile blogului la finalul, dar și pe parcursul săptămânii.

Jumătatea superioară este dedicată unei zile, cu secțiunea goală din stânga păstrată pentru „to-do list”, iar cea scrisă dedicată unor scurte impresii despre acea zi.

În jumătatea inferioară în stânga e un sistem de monitorizare, iar în dreapta sunt statisticile blogului la finalul, dar și pe parcursul săptămânii.

 

Pentru că n-am găsit niciodată informația despre timpul de lucru nicăieri, vă spun cât mi-a luat mie: a durat vreo 30 de minute să liniez toate cele 18 pagini (4 pagini/săptămână x 4 săptămâni, plus 2 pagini pentru cele 3 zile rămase din ianuarie și pentru secțiunea de tracking a întregii luni). Dar a durat atât doar pentru că sunt perfecționistă (nebună) și am măsurat de 1000 de ori ca să trag linii drepte. Pentru februarie m-am mai calmat și le-am lăsat aproximative, au ieșit suficient de bine cât să termin de liniat mult mai repede.

 

Și chiar am scris în fiecare zi! Am folosit și secțiunea de tracking, pe care am modificat-o după cum aveam nevoie. Cu timpul, am adăugat o secțiune nouă, în care să pot scrie zilnic un lucru din acea zi pentru care sunt recunoscătoare/care m-a făcut fericită (la asta am folosit spațiul lăsat pentru lista de lucruri pe care le am de făcut). Mi-am adăugat și niște secțiuni noi pe paginile lăsate goale la început, secțiuni valabile pentru tot anul, dar și un mic calendar unde să-mi notez evenimentele din fiecare lună... Și mi-am cumpărat culori. Mi-am luat markere și pixuri colorate și creioane normale și cerate și m-am apucat de decorat. Nu arată nici pe departe ca pozele de pe Insta, nici nu vreau asta, dar am început să înțeleg de ce acele poze sunt pline de culoare. Mi-am petrecut tot vreo 30 de minute și pentru luna februarie, deși n-am mai liniat la milimetru, pentru că am adăugat câteva decorațiuni. Suplimentar, în fiecare duminică mai pierd vreo 5 minute ca să creez secțiunea de tracking pentru săptămâna care vine. Deci nu-mi consumă nici pe departe atâta timp pe cât mă așteptam (deși am pierdut vreo oră ca să decorez pagina de start a lunii ianuarie, dar nu trebuia să fac asta, doar mi-a făcut plăcere). Bineînțeles, mai sunt și cele 5-10 minute zilnice în care scriu efectiv jumătate de pagină despre ziua respectivă, dar acelea erau cumva subînțelese.

 
Calendarul pentru evenimente de la începutul lunii și prima zi din februarie

Calendarul pentru evenimente de la începutul lunii și prima zi din februarie

 

Mi-a schimbat jurnalul ăsta viața? M-a făcut mai organizată și mai bună la a-mi atinge obiectivele? Mă ambiționează să devin cea mai bună versiune a mea? Normal că nu. Dar e simpatic și-mi face plăcere să scriu în fiecare zi, mă ajută să fiu mai atentă la mine însămi și la lucrurile pe care le fac sau nu, plus că-mi oferă scuze să-mi petrec ceva timp săptămânal jucându-mă cu culorile, ceea ce e plăcut și relaxant.

Îl recomand? Normal! Dar nu neapărat pentru partea de bullet journaling (la care eu am renunțat cu totul), ci pentru că eu cred că fiecare persoană are nevoie de un jurnal personal. Poate fi mai mare sau mai mic, mai colorat sau mai uniform, cu o mie de secțiuni sau doar cu gânduri, nu contează. Nici măcar nu mi se pare relevant dacă e scris de mână sau pe calculator (deși credința mea personală e că scrisul de mână e magie pură și un motiv secundar pentru care țin un jurnal fizic e faptul că mă ajută să nu-mi pierd abilitatea de a scrie citeț). Orice formă de a-ți documenta propria viață e necesară pentru că nu suntem roboți, creierele noastre uită și e păcat să pierdem amintiri care ne-ar ajuta să ne înțelegem mai bine pe noi înșine. Cum arată jurnalul e mai puțin important, asta se corectează în timp, pe măsură ce înțelegi ce lucruri te interesează să-ți amintești (că ai ieșit în parc cu cei dragi și ai hrănit veverițele) și ce lucruri sunt mai puțin relevante (câți pași ai făcut în data de 27 martie 1998). Dar a avea un jurnal e mană cerească și mă bucur enorm că mama m-a bătut la cap în clasa a doua să încep să scriu cât mai des.

Așadar, sfatul meu e să încercați și voi, la fel cum am făcut eu, să scrieți timp de o lună. Vă garantez că o să vă placă! Sau, dacă o faceți deja, sunt curioasă: ce secțiuni are jurnalul vostru?


Recenzie: Wild Cards #1

Cred că nu e prima dată când menționez că toată copilăria mea a fost presărată de desene animate cu super-eroi. De la Spiderman la X-men, de la Thor la Fantastic 4, poveștile oamenilor cu puteri fenomenale care luptă de partea binelui au fost basmele mele moderne. WildCards spune poveștile unor astfel de oameni, dar nu în stilul clasic al înfruntărilor dintre bine și rău, ci mult mai nuanțat, mai gri, mai realist.

Povestea:

După al doilea război mondial, extratereștrii ajung pe Terra. Și nu sunt deloc omuleți verzi, ci oameni ca și noi. Tocmai de aceea au ales planeta noastră, deoarece aveau nevoie de cobai pe care să-și testeze virusul, iar pământenii foarte asemănători lor din punct de vedere genetic erau ființele ideale pentru acest scop. Însă nu toți cei de pe planeta Takis văd lucrurile la fel, așa că extraterestrul poreclit Doctor Tachyon va încerca să împiedice răspândirea virusului pe Terra.

Din păcate, nimeni nu va lua în seamă un omuleț excentric care se dă drept extraterestru decât atunci când va fi prea târziu. O dată eliberat, virusul omoară marea majoritate a populației, iar pe ceilalți îi afectează într-un mod complet imprevizibil: unii capătă puteri supranaturale, devenind așa numiții Ași, iar alții capătă mutații care îi transformă în monștrii, devenind Jokeri. Și de-aici începe o istorie întinsă pe zeci de ani, presărată cu multe momente în care noii eroi sunt adulați sau temuți, iar monștrii sunt marginalizați sau integrați, cu greu, în societate. Toate astea în timp ce doctorul Tachyon încearcă să ajute umanitatea să se adapteze schimbărilor sociale aduse de virusul WildCards.

Părerea mea:

Știam câte ceva despre carte înainte s-o citesc, așa că, fiind vorba despre o antologie, mă așteptam la povești scurte și nuvele plasate în același univers. Autorii, însă, au mers un pas mai departe, având personaje care se regăsesc în mai multe povestiri. Așadar, deși nu e vorba despre un roman, nu pare nici o antologie, ci un fel de colaj cu fragmente din viața oamenilor din universul WildCards.

Cartea asta este scrisă cu pasiune, ceea ce se vede de la mii de kilometri. Căutând câteva informații despre poveste și neavând cartea la îndemână, am descoperit modul în care a fost ea creată: totul a început de la un joc de roluri (RPG) între mai mulți autori de Science Fiction, coordonați de George R.R. Martin. După un timp, jocul a devenit o sursă de inspirație și toți s-au pus pe scris. Rezultatul a fost bijuteria asta, scrisă de oameni pasionați de super-eroi și de benzi desenate, care însă au dat poveștilor un aer matur, serios și pe alocuri mult mai întunecat decât paginile pline de culoare ale comicsurilor.

Volumul în sine e fascinant pentru că e un hibrid între antologie și roman cum n-am mai întâlnit. Fiecare poveste are individualitatea ei și se simte influența celui care a scris-o. Unii au ales să se concentreze pe latura politică a noii lumi, alții au preferat să vorbească despre o dramă personală a unui Joker sau a unui As, sunt interludii care accentuează perspectiva presei sau a societății, în general. Povestirile sunt practic bucăți foarte diferite din același puzzle. Dar e același puzzle și asta se simte. Au fost momente în care chiar uitam că citesc proze ale unor autori diferiți, pentru că toate povestirile creează împreună un tot foarte unitar. Întregul volumul este o privire de ansamblu alcătuită din multe puncte de vedere individuale. E fascinant, captivant, superb și am iubit fiecare pagină.

De fapt, încerc foarte tare să-mi temperez entuziasmul ca să nu pară că exagerez, pentru că vreau foarte mult să vă conving să citiți WildCards. Mai ales că, așa cum spuneam mai devreme, sunt personaje care apar în mai multe povești, uneori ca personaje principale, alteori în fundal, ca niște easter eggs, astfel încât universul te convinge de la prima la ultima literă de veridicitatea lui. În plus, e interesant să urmărești soarta unor personaje de-a lungul anilor, să vezi cum îi influențează evenimentele. Mai ales în cazul lui dr. Tachyon, care are un destin aparte și care mi-a amintit cumva de profesorul Xavier din X-Men (deși Tachyon e un personaj mult mai fain). În plus, în cazul lui există multe momente faine în care diferențele culturale dintre Terra și Takis ies în evidență fix când uiți că omulețul excentric vine din altă lume.

Dacă tot am adus vorba de personaje faine și de easter eggs, fanii lui George R.R. Martin au observat, probabil, că el are de cele mai multe ori asupra sa o broșă cu o țestoasă. Povestirea lui, Jocurile Țestoasei, o să aibă un personaj care are o legătură foarte inedită cu ideea unei țestoase. Nu vă spun mai mult de-atât, doar că pentru mine a fost un detaliu simpatic, ca și protagonistul, de care m-am atașat mult.

Așadar, dacă sunteți iubitori de benzi desenate și/sau de super-eroi, dacă vă plac universurile și istoriile alternative sau poveștile spuse din mai multe perspective, atunci vă recomand WildCards. E genul de volum care te prinde, se citește repede și te lasă dorindu-ți mai mult. Tocmai de aceea, abia aștept următorul volum, abia aștept să mă întorc într-un univers în care indiferent dacă ai tras un As sau un Joker, viața ta nu va fi deloc ușoară.


Recenzie: Orașul scărilor

Am terminat de citit acest roman acum vreo două săptămâni, timp în care m-am tot întrebat cum să-mi structurez recenzia. Am fost cam nesigură în privința abordării din simplul motiv că impresia mea e cumva duală: pe de-o parte, analizând fiecare aspect al poveștii, mi-a plăcut enorm. Pe de altă parte, însă, în timp ce citeam parcă n-am simțit acea plăcere a lecturii, parcă nu m-a „prins”.

Povestea:

Imaginați-vă o lume în care legile fizicii se schimbă complet dacă treci dintr-o regiune în alta sau chiar dintr-o zonă a unui oraș în alta. Pe o asemenea planetă trăiește Shara, o tânără ambasadoare care e fascinată de istoria lumii ei.

Multe secole, poporul ei a fost sclav, asuprit de cei de pe Continent, care aveau printre ei zeități adevărate, responsabile de schimbările legilor naturii. Însă oamenii s-au dovedit mai puternici decât zeii și i-au ucis, răsturnând balanța. Acum Continentul este cel ținut sub un control strict, orice mențiune a zeilor fiind interzisă.

Istoria este, de asemenea, un subiect interzis, așa că atunci când este ucis mentorul Sharei, care era singura persoană autorizată să cerceteze documentele vechi, tânăra va deveni responsabilă de anchetă. Însă investigația ei va scoate la iveală secrete de mult îngropate și va ridica o nouă problemă: oare toate zeitățile au fost ucise?

Părerea mea:

Spuneam la început că părerea mea despre carte a fost cumva duală. Atunci când am terminat-o, am vrut să scriu câteva cuvinte pe Goodreads, motivând de ce nu m-a impresionat. Și m-am trezit că nu găsesc niciun astfel de motiv. Așa că am luat fiecare aspect pe rând:

Personajele sunt superbe. Shara este o femeie puternică și determinată, a cărei fascinație pentru zei e pur și simplu molipsitoare. Însă personajul meu preferat a fost, desigur, Sigrud, nordicul sălbatic și feroce, cu o inimă mare și o slăbiciune paternă pentru Shara. Tipologia personajului său e foarte aproape de sufletul meu, mă impresionează mereu oamenii trecuți prin părțile oribile ale vieții, care au reușit totuși să-și păstreze umanitatea undeva, adânc îngropată sub un munte de cinism.

Poate că zeităţile au creat multe iaduri, dar ele nu se compară cu cele pe care şi le-au făcut oamenii.
„Orașul scărilor” de Robert Jackson Bennett

Universul creat de autor și atmosfera cărții sunt și ele fascinante. Un loc în care orice e posibil, în funcție de toanele vreunui zeu nu are cum să te lase indiferent. Și ca orice lume bine construită, totul funcționează după niște legi foarte clare care sunt dezvăluite pas cu pas cititorului, o dată cu detaliile despre istoria războiului dintre oameni și zeități. De aceea, povestea e captivantă: începe cu ancheta unei crime, dar se ramifică în toate direcțiile, incluzând intrigi politice, lucruri de mult îngropate și mistere care par de nepătruns. 

Așa că, analizând toate aspectele, chiar nu cred că i-a lipsit ceva poveștii. De aceea, am ajuns la concluzia că problema a fost la mine: am citit un roman Fantasy superb, dar am plecat la drum cu așteptarea că voi citi un roman SF. Și deși universul lui Bennett e construit logic, după reguli clare, zeitățile și felul în care schimbă ele lumea nu prea se încadrează în zona științifică. 

Însă asta nu le face mai puțin fascinante. Întregul mod de funcționare al Continentului e pur și simplu fabulos. Există efectiv zone în care istoria formării lumii e diferită. Și în fiecare zonă, acea istorie e cea adevărată. Într-un oraș, lumea e de fapt lacrima unei zeități și acest lucru este perfect adevărat. În alt oraș, aflat la câțiva kilometri, aceeași lume a fost modelată din lut de o altă zeitate. Și acela e adevărul absolut.

Totuși, deși zeitățile par a fi aceste ființe atotputernice, care pot schimba însăși structura universului, ele au fost învinse de oameni. Și asta pentru că existența și comportamentul zeilor are un motiv care m-a uimit, citindu-l, pentru că e surprinzător, dar cumva și logic. Tot romanul, de altfel, e plin de surprize și de răsturnări de situație de necrezut, toate desfășurându-se într-o lume pe care mi-ar plăcea s-o vizitez, deși mi-ar fi și puțin frică. Nu e o lume în care să fie ușor de trăit, pentru că deși zeitățile au adus măreție Continentului, destinul oamenilor era în mâinile lor, așa că viața nu era deloc ușoară.

Așadar, vă recomand Orașul scărilor dacă vreți să citiți un roman Fantasy ca la carte, cu un univers fascinant și personaje pe măsură. Între timp, eu am aflat că romanul e doar primul volum dintr-o serie, așa că abia aștept continuările, mai ales că al treilea volum îl are în prim plan pe Sigrud :)