Carte vs Film: Cele treisprezece motive

Am mai scris o recenzie volumului Cele treisprezece motive cu câțiva ani în urmă, dar acum, pentru că a apărut ecranizarea lui, l-am recitit după ce am văzut cele 13 episoade ale serialului. Ceea ce e destul de ironic, pentru că mi se întâmplă foarte rar să recitesc vreun roman și atunci când am aflat prima dată despre poveste, n-am fost sigură dacă vreau sau nu să-o citesc. Mereu am fost foarte ușor de impresionat și mi-era teamă de o poveste care ar vorbi cu o sinceritate brutală despre problemele adolescenților.

În cele din urmă, mi-am făcut curaj și am citit romanul, descoperind povestea unei tinere confuze și pierdute printre cei din jurul ei. Teoretic, Cele treisprezece motive este un roman care demonstrează că fiecare gest sau cuvânt spus poate avea consecințe inimaginabile. Spun teoretic deoarece mie mi-a lipsit ceea ce consideram cea mai interesantă parte a poveștii: consecințele gestului Hannei. Da, primim o mică mostră din aceste consecințe ale acțiunilor ei, deoarece Clay reacționează la gestul și la casetele ei, dar trăirile unui singur personaj mi s-au părut un lucru prea puțin de oferit cititorilor, aș fi vrut mai mult. Am văzut un potențial extraordinar care a fost pur și simplu ratat.

De aceea, atunci când am aflat că romanul va fi ecranizat, am avut îndoieli, temându-mă că voi regăsi o poveste incompletă. Însă atunci când am decis să văd cele 13 episoade ale serialului (și am stat o noapte întreagă trează pentru că pur și simplu nu mă puteam opri din privit), am descoperit exact ceea ce i-a lipsit romanului: povestea celorlalte personaje, modul cum sinuciderea Hannei și casetele le afectează. De asemenea, ca bonus, am descoperit și un Clay mai puțin pasiv, ceea ce mi-a plăcut și mai mult.

13-reasons-why.jpg

În mare, serialul urmează destul de fidel cartea și motivele Hannei, cu două excepții notabile. Povestea lui Courtney e mult mai intensă în serial, fiind mult mai dureroasă atât pentru ea, cât și pentru Hannah. A doua excepție este scena din final cu Brett, care e mult mai greu de privit decât a fost de citit. Mult mai greu! În rest, lucrurile sunt suficient de asemănătoare încât cei care au îndrăgit romanul să nu se simtă dezamăgiți, iar adăugirile, poveștile și reacțiile celorlalți sunt o adăugire bine-venită.

În continuare, sunt de părere că atât în cazul cărții, cât și în cazul ecranizării, decizia Hannei a fost doar a ei și că nimeni nu are dreptul s-o conteste pentru că fiecare om are propriile limite. Însă, pentru mine, serialul s-a simțit altfel. Mi-a fost mai ușor să empatizez cu Hannah, să-i accept durerea și confuzia și senzația de plutire în derivă, dar pentru că scenariștii au ales să spună o poveste puțin diferită. Din punctul meu de vedere, romanul evidențiază ideea că fiecare acțiune a cuiva are consecințe care nu pot fi întotdeauna bănuite și că un lucru minor duce la altul și la altul și tot așa până când lucrurile scapă de sub control. Serialul evidențiază legăturile dintre oameni, felul în care ei se influențează unul pe altul, dar și cât de ușor poate fi să-ți ascunzi trăirile, să joci teatru pentru a-i păcăli pe toți că ești bine.

Volumul Cele treisprezece motive mi s-a părut curajos pentru că aduce în prim plan o temă despre care ar trebui cu toții să vorbim: sinuciderea. Serialul vine și adaugă alte probleme nu neapărat specifice adolescenților: sexualitate, iubire, descoperirea identității și asumarea ei, anturajul și influența lui etc. Așa că mi se pare că romanul și-a îndeplinit misiunea, determinând cititorii săi să discute despre sinucidere, dar și să fie mai atenți la cei din jur. Serialul doar a propagat mesajul mai departe, aducând totodată și alte subiecte pe masă. Vi le recomand pe amândouă, în ce ordine preferați (deși v-aș recomanda să citiți întâi cartea, pentru ca apoi, cunoscând povestea în linii mari, să puteți fi mai atenți la detalii când vedeți serialul), dar nu vă apucați de ele seara dacă vreți să dormiți, ambele vă vor ține cu ochii lipiți de pagini/ecran.

Și vă recomand să discutați cu cei din jur despre ceea ce ați citit/văzut. Nu știi niciodată cine are nevoie să se simtă mai puțin singur, înțeles, apreciat, iubit... sau cine are pur și simplu nevoie de un prieten cu care să stea de vorbă.

Concurs aniversar

A trecut ceva timp de la ultimul concurs, când v-am promis că urmează o surpriză legată de Magnus Bane. Acum că blogul a împlinit 4 anișori, e momentul acelei surprize: un cititor norocos al blogului va primi volumul Cronicile lui Magnus Bane!

Descriere: Nu e usor sa fii Magnus Bane. Ca magician, este adeseori chemat sa rezolve probleme altora. Viata lui a fost lunga si iubirile numeroase. Iar Magnus are intotdeauna grija sa se afle in locul potrivit la momentul potrivit – sau poate nepotrivit. Revolutia franceza, era prohibitiei, marea pana de curent din New York City, prima mare batalie intre Valentine si Institutul din New York...Magnus s-a aflat de fiecare data acolo si de obicei in miezul actiunii. Dar sa o scoata pe Maria Antoaneta din Franta nu e nimic fata de iubirea lui pentru vampirul Camille Belcourt – sau prima intalnire cu Alec Lightwood.

Desi povestea lui Magnus e departe de a se fi incheiat, toate aceste istorioare arunca putina lumina asupra firii sale adeseori enigmatice. Ce se intampla cand un magician nemuritor isi pierde mintile? Sunt toti membrii familiei Herondale la fel de imprevizibili ca Will? (Raspunsul este: da) Ce s-a intamplat de fapt la Hotelul Dumort? Cum a devenit vampir Raphael Santiago? Ce ii cumperi iubitului tau vanator de umbre cu care nu iesi in mod oficial? Si de ce a fost Magnus alungat din Peru?

Magnus nu va putea niciodata sa-si spuna toate povestile sale. Nimeni nu-l va crede. Dar aveti aici unsprezece povestiri care va pot ajuta sa-l intelegeti mai bine – si despre care isi doreste probabil sa nu se afle niciodata.
- Sursa

Pentru a te înscrie la concurs, lasă un comentariu la această postare cu:  

  • O adresă de e-mail (va fi folosită pentru validarea câștigătorului)
  • Răspunsul la întrebarea: ce tip de articole de pe blogurile de carte preferi? (recenzii, lepșe, book hauls, wrap-up, cover reveals, știri despre cărți/apariții viitoare/ecranizări/reduceri, postări tip jurnal etc) 
  • Opțional: numele contului de Facebook/Twitter cu care urmărești blogul.

Concursul se încheie pe 12 august, iar câștigătorul va fi anunțat pe pagina de Facebook a blogului. Mult succes tuturor! 

Recenzie: Bășica Lumii și a ne'Lumii de Flavius Ardelean

Știi momentul acela când asculți un basm înainte de culcare și cuvintele celui ce îți citește curg ușurel unul după celălalt, iar tu plutești pe aripi de vis spre un loc și un timp unde povestea nu e chiar reală, dar nici închipuire și unde nici tu nu mai ești consistent, cum erai... Imaginează-ți acum aceeași stare de plutire, dar cauzată de o boală, imaginează-ți un aproape-somn febril în care realitatea și visul se amestecă, dar în care simți și cum ceva fierbinte ți se târăște prin vene, arzând prin tine.

Cam așa se simte povestea asta, precum o boală care crește în tine, ți-a pătruns în sânge și ți se împrăștie prin corp...

Reamintesc că legenda - orice legendă - este un patogen capabil de puternice mutații, atât în mintea bolnavului, cât și în afara minții purtătorului [...] Patogenul mitului căpătase mutații atât de violente, încât un Bartholomeus nou fusese descoperit într-un beci al unei case din cartierul Faber. Din fericire, emanația nu căpătase totalitatea puterilor și capacităților cognitive, fiind lesne de capturat și cercetat. Acel prim pas, cel al izolării virusului într-o formă a evoluției atât de înaintată, a contribuit la înțelegerea noastră a legendei și a încadrării acesteia în categoria pandemiilor de gradul trei.
— Flavius Ardelean - Bășica Lumii și a ne'Lumii

Povestea: Taush și Bartholomeus au murit, iar Danko Ferus s-a pierdut fără urmă, însă povestea lor nu e nici pe departe încheiată. Sfântul cu sfoară roșie a ajuns în Valea Roasă, purtat bucată cu bucată de vrăbii. Bartholomeus a devenit un schelet animat de o Sfântă a ne'Lumii, iar Danko și capul său de cal au ajuns în Poartă, unde vor lepăda sângele de om, transformându-se împreună în mai'Om. Și toți trei foștii ucenici ai lui Moșu Tace își vor continua uceniciile sub învățători noi, descoperind alte taine ale lumilor.

Și tot ucenici sunt și și Ulrik și Karina, doi tineri care vor încerca, fiecare în felul său, să înfăptuiască o lucrare măreață, întru slava mai'Lumii și întru înfrângerea ne'Lumii pe care ne'Oamenii din ea o numesc Lume. Și în tot acest timp, Tapal plutește mai departe prin vid, plin de bășici care ascund Lumi cum n-au mai fost și cum, o dată ce bășicile se vor sparge, nu vor mai fi, poate, niciodată...

Părerea mea: Și iată că s-a adeverit ceea ce a spus întotdeauna Bartholomeus, cum că nu te poți încrede în scornelile lui adevărate, pentru că acest volum demonstrează că fiecare poveste are tot atâtea variante câți cititori, dacă nu chiar mai multe. În același timp, Bășica Lumii și a ne'Lumii extinde foarte mult universul deja stabilit în primul volum și explică felul în care funcționează multe aspecte, mai ales din ne'Lume, unde se petrece majoritatea acțiunii.

În plus, fiecare personaj este pur și simplu fascinant. M-au vrăjit, rând pe rând, atât poveștile celor trei ucenici pe care îi cunoșteam deja, cât și a lui Ulrik și a Karinei. M-am bucurat să văd un personaj feminin în prim plan, personaj cu care am relaționat mai ușor decât cu ceilalți, chiar dacă povestea e scrisă de un bărbat (nu cred că a contat vreodată, în cazul lui Flavius personajele lui transcend repede paginile scrise și devin persoane, ființe reale). Însă preferatul meu rămâne Danko Ferus, cel care leagă toate poveștile și toate universurile, cel a cărui poveste am aflat-o în sfârșit (oare?).

Și peste toate persoanele și poveștile lor mai e un strat de teme și obsesii, de jocuri cu limbajul, împins până al limitele sale și dincolo de ele. De la amestecarea cuvintelor din primele pagini și până la bulele de cuvinte ale unui personaj subacvatic, se simte frustrarea că suportul de limbaj al poveștii nu e de-ajuns, că e prea rigid. Iar experimentele și jocurile cu structura de bază, modul în care literele sunt forțate să se potrivească poveștii și nu invers, totul e incredibil. Ca și cum ai privi un mag care, stăpânind toate formulele magice începe să le amestece și să le distileze, creând unele noi.

Sfântul pricepu astfel că în golurile limbii, acolo, între o literă și alta, între un sunet și altul, în liniște, sunt lumi întregi, vaste peisaje irigate de râurile nerostitului, lumi împăturite-n lumi, lăsate să dospească în ignoranța omului care crede că, atunci când tace, vorbele nu se urnesc.
— Flavius Ardelean - Bășica Lumii și a ne'Lumii

Și, pe deasupra, dincolo de stratul poveștii și de suportul ei, mai e ceva, ceva ce nu poate fi numit sau descris, ce ține de cititor, de prezența acestuia. El e mediul în care se dezvoltă povestea și, spre deosebire de orice am mai citit până acum, de data asta poți simți visceral cum povestea crește în tine, cum te umple și cum, cât timp citești, ești altceva, mai puțin și mai mult decât erai înainte. Acesta e, de fapt, motivul pentru care aș citi orice scrie Flavius, pentru acea senzație nedefinită de defazare față de lumea înconjurătoare. E un sentiment fascinant și înfricoșător, e senzația aceea că ți-ai văzut reflecția clipind sau că umbra din colțul ochiului ți-a zâmbit. E frica de întuneric și de necunoscut, amestecate cu beția simțită pe marginea unei clădiri înalte și atracția căderii. E senzația că-ți poți simți sângele din vene curgând și că e plin de cerneală și de cuvinte și că nimic nu va mai fi niciodată la fel ca înainte de această senzație.

Așadar, aș putea să vă recomand Bășica Lumii și a ne'Lumii pentru că veți întâlni niște personaje memorabile, cu vieți surprinzătoare care se desfășoară în niște Lumi incredibile. Sau aș putea să vi-l recomand pentru stilul în care e scris, pentru felul în care limbajul devine o unealtă flexibilă, în loc de un cadru rigid. Sau pentru modul în care sunt descrise poveștile și ideea de legendă care poate ridica sau dărâma Lumi. Dar eu o să vi-l recomand mereu pentru felul în care te face să te simți, pentru că te vei îmbolnăvi de povești și singurul lucru pe care vei mai vrea să-l faci e să-i îmbolnăvești și pe alții.

căci niciodată o poveste nu stă locului, ci se pornește într-o lume și se isprăvește în alta, așa cum, atunci când e povestită, se naște în gura unuia și moare în inima altuia, iar unul fără celălalt n-are noimă, că povestea ar sta ciuntită și de neînțeles, așa cum o lume fără cealaltă nu se poate.
— Flavius Ardelean - Bășica Lumii și a ne'Lumii

4 ani de jurnal

Acum fix patru ani de zile, tocmai aflasem că am trecut examenul de admitere și că din toamnă urma să fiu studentă la Calculatoare în Poli. Tocmai terminasem cu liceul, cu BAC-ul, cu admiterea, cu tot. Aveam în față viitorul pe care mi-l dorisem și o lungă vară în care să mă bucur de succesul meu. Era un nou început.

Așa că și pentru blog a fost un nou început. Nu știu câți dintre cei care citesc acest articol azi își amintesc că în 2011 acest blog se numea Povești întunecate și era scris de Andra. Sau câți (mai) știu că eu am venit în „echipa poveștilor” abia la finalul acelui an. Dar în martie 2013 am rămas doar eu în „echipă” și am decis că noul meu început va fi complet doar dacă acest spațiu virtual va deveni în întregime al meu, dacă va deveni reprezentativ pentru mine nu doar prin articole, ci și prin aspect și conținut. Așa că mi-am petrecut primăvara acelui an între meditații la română, probleme la mate, info și fizică și refăcut un blog.

Pe 27 iulie 2013, jurnalul meu a prins viață. Și de atunci s-au scurs patru ani extraordinari, în care blogul mi-a fost mereu refugiu și sursă de energie. Aici am putut să-mi găsesc echilibrul când viața părea să-mi scape de sub control și mulțumită acestui Jurnal am cunoscut oamenii cu care am legat probabil cele mai trainice prietenii. Pentru că aveam nevoie de subiecte pentru articole, am ieșit din casă și asta m-a ajutat să devin parte pentru prima dată din grupuri de oameni construite nu pentru că erau forțați să împartă același spațiu șase ore pe zi, la școală, ci pentru că suntem legați de o iubire împărtășită pentru același lucru: iubirea pentru povești.

Acum, patru ani mai târziu, am terminat facultatea și data de 27 iulie mă prinde în mijlocul unui concediu. Din nou, la finalul lui mă așteaptă viitorul pe care mi l-am imaginat în ultimii ani pentru mine și abia aștept să mă bucur de el. Și din nou, am simțit că blogul nu mai e suficient, nu se mai potrivește noului meu eu, ca un tricou preferat care s-a decolorat de la prea multe spălări.

Așa că a venit momentul ca și colțul meu virtual să crească alături de mine. Am decis să renunț la platforma blogger, care nu se mai potrivea cerințelor mele, fiind principalul lucru care mi se părea că mă limitează. Și dacă tot am schimbat platforma (deși am păstrat blogul vechi așa cum e, l-am „înghețat” în timp, ca link-urile vechi împrăștiate prin internet să continue să funcționeze), am decis să fac pasul următor și să-mi cumpăr propriul domeniu. Mi-a dat senzația de maturitate a blogului de care aveam nevoie.

Mi-am petrecut ultima lună aranjând noua „căsuță” a blogului, migrând articolele, făcând curat printre ele, decorând noul spațiu astfel încât să fie simplu, neîncărcat, funcțional, dar și călduros. Mi-am petrecut ultima lună așezând la locul său fiecare lucru, înlocuind pe cât posibil imaginile și link-urile din articolele vechi, astfel încât orice cititor „de dinainte” să regăsească rapid lucrurile cu care se obișnuise, iar un cititor nou să se simtă repede ca acasă.

Nu pot decât să sper că o să vă placă schimbarea și că o să-mi spuneți dacă aveți sugestii de orice fel. Și sper să ne bucurăm împreună de această aniversare, a patra din ceea ce-mi doresc să fie un șir lung, alături de voi, cititorii acestui blog, fără de care nimic din toate astea n-ar mai exista azi.

Blogosfera SF&F: Câinii Diavolului de Cătălina Fometici

Dacă mi-ar fi spus cineva acum cinci ani că voi citi cartea asta fără probleme, eu care nu voiam să aud măcar despre genul horror, nu l-aș fi crezut. Acum, însă, nu numai că am reușit să apreciez povestirile gotice ale Cătălinei fără să mă trezesc în miezul nopții după un vis cu un lup imens, dar am și recunoscut câteva motive specifice genului pe care le-am mai întâlnit în astfel de povestiri, așa că am încheiat lectura mândră de faptul că acum genul horror are un loc binevenit pe rafturile bibliotecii mele.

Povestea:

Sunt trei povești, fiecare având loc în Franța secolului 18 și fiecare prezentând lupta dintre omenire și forțele Răului, prezentate sub forma unor lupi uriași care bântuie pădurile și ucid animalele, copiii și oamenii nevinovați, lăsând în urmă cadavre mutilate grotesc și multă, multă, frică.

Însă niciunul dintre animale nu este ceea ce pare, lupii fiind, de fapt, oameni blestemați, ale căror povești le vom afla pe parcursul cărții, deoarece cele trei nuvele nu sunt independente, ci spun povestea Răului și a modului în care el poate schimba destine.

Părerea mea:

N-am citit foarte multe povești „de groază” pentru că sunt o persoană ușor influențabilă, care se teme în continuare de întuneric și de necunoscut. Totuși, întâmplător, majoritatea romanelor și nuvelelor horror cu care m-am întâlnit au avut în prin plan vârcolaci. Și deși abordările diferă, majoritatea au fost povestiri gotice, așa că am început să identific elementele comune, dar și să știu la ce să mă aștept. Așa că, în timp, mi-a fost mai ușor să citesc fără să mă sperii.

Până la urmă, nuvelele din Câinii diavolului nu mi s-au părut că vor să mă sperie, ci că vor să mă pună pe gânduri cu privire la ce înseamnă Răul. Toate cele trei pun în prim plan ideea de Rău, de forță exterioară care te atrage cu voluptate de partea greșită, te seduce și te folosește, transformând oameni mai buni sau mai răi în bestii, întunecându-le judecata într-un mod care e simultan descurajant - pentru că nu poate fi oprit, pentru că strivește voința într-un mod definitiv - dar și fascinant, atractiv într-un fel murdar - pentru că unele persoane sunt atât de vrăjite încât încep să iubească noua lor viață.

Deși personajele nu mi s-au părut neapărat ieșite din tiparele genului într-un fel memorabil, totuși sunt elementul central al poveștilor, sunt cele care atrag atenția pentru că fiecare reacționează în propriul mod la ceea ce li se întâmplă. Nu mă refer doar la lupi, ci toate personajele urmează niște linii clare, dar acest lucru este chiar factorul care permite cititorului să poată să disece cu adevărat ceea ce li se întâmplă, modul în care fiecare om reacționează diferit la Rău. Unii rămân neschimbați, păstrându-și chiar naivitatea care le permite să lupte cu adevărat. Alții se lasă seduși și cad în păcat. Alții reușesc să meargă o vreme pe linia de demarcație, înainte să fie răpuși de efort.

Mi-a plăcut și faptul că nuvelele au fost interconectate, că au spus împreună o poveste, deși mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre castelul din prima poveste. Totuși, modul în care prezicerile regelui se adeveresc, felul în care Răul nu pierde, de fapt, niciodată, e ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la carte. Nici acesta nu e neapărat o ieșire din tipar, fiind deja cunoscut finalul deschis al unei povești horror în care devine evident faptul că Binele nu a învins, însă mi-a plăcut modul în care Cătălina a lăsat să se înțeleagă faptul că Lupii nu pier, apoi a demonstrat și cum se întâmplă acest lucru.

Mi-aș fi dorit, însă, mai multă tensiune, mai multe răsturnări de situație. Îmi place să fiu luată prin surprindere măcar puțin indiferent ce gen aș citi, însă de data asta, am reușit să ghicesc din timp care va fi deznodământul. Însă cred că tocmai de aceea, acest volum ar putea fi apreciat de cei nefamiliarizați cu goticul, deoarece sintetizează majoritatea elementelor caracteristice genului. Așa că lor le recomand în primul rând să citească volumul Câinii diavolului.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Câinii diavolului, le găsiți pe blogurile:

   •  Cu mintea la... SF
   •  Nantan Lupan
   •  Catharsis Writing
   •  Iulia Albota

Pe 9 august vom scrie despre Cine doarme și visează de Cezarina Anghilac. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.